Plânsul lui Mefistofel

Plânsul lui Mefistofel

Deasupra noastră frunze. Dedesubt, pământ iubit de brumă. Toamnă fără sfârșit în juru-mi, sfârtecată de pauze prelungi. Calc pe litere de parcă nu mi-ar aparține, iar dedesubtul lor sunt numai frunze. Mă întrec cu natura în ale suavele-i sclipiri de rouă și fragmentăm realitatea brută în posibil și referențial. În aceleași picături de alabastru se strânge microcosmosul murdar. Alunec subit într-o reverie reconfortantă. Aud pianul în fundal, iar mirosul de pâclă îmi cutremură toate instinctele.

O scară, un om și un infern

Plânsul lui Mefistofel

Se coboară ușor, se descompune materia și se îmbrățișează tradiția. Se dansează în jurul flăcărilor până când diminețile pătrund apusul, iar abisul oamenii singuri. Se împrăștie cenușă și frunze peste generații a căror vremi se tot răcesc, plasând durerea pe culmilor celor mai înalte rugăminți. Se nasc demoni în tăceri obscure și se caută neîncetat truisme.

Mi-am luat veștminte noi, mi-am pus bujori pe creștet și am pășit întru descoperirea impetuoasă a lumii. M-am zvârcolit în necesități precare secole de-a rândul, am râs și am iubit, apoi m-am acoperit cu cenușă. Într-un acut moment de luciditate sacră, într-un morman de gânduri scrijelite pe cea dintâi nestemată, m-am așezat să privesc neliniștea. Pe o bucată de piele, mi-am scris crezul pentru a-l arde posterității.

Omul.

Toamnă târzie, noiembrie suav, ploi neîncetate ce răzbat din străfundurile uitate ale pământului rânced. Zile dintre cele mai anoste și plânsete dintre cele mai adânci.

M-am așezat iară la fereastra mică a odăii de la 5, ca să privesc lumea descentrată a posibilității. Minute se scurg, iar orele dănțuiesc împrejurul necunoscutului. Afară nimic vital. Becuri înclinate parcă de un reumatism precoce luminează aleea îngustă. În depărtare, o singură fereastră microscopică bântuită de un spirit nedormit. Inspir aerul rece și mă așez pe al meu pervaz prăfuit, înconjurat de flori uscate.

Mi-am luat corpul și mi l-am așezat lângă azalee. Iată, gândii, două frumuseți stinse de egoismul naturii.

Plânsul lui Mefistofel

Scara.

Lângă fereastră, o scară cu zeci de trepte roase de carii. Privesc hăul și mă îngrozesc.

Îmi aprind încă o țigară. Ceaiul negru e neatins. Mă plimb frenetic prin încăpere, încercând să îmi găsesc locul. Pe masa rotundă ce funcționează ca noptieră, stau alene, așteptând să fie atinse de noblețea unui călător, două volume de poezie. Rup un colț de ziar și notez: nici astăzi nu am murit. Vreau să ies afară, să simt noaptea de toamnă și liniștea ce pătrunde toate nivelurile ființei. Vreau să iau luna în brațe și ale mele mâini să se îmbete cu revărsarea zorilor. Îmi aduc aminte de sticla începută de Bourbon de aseară.

Îmi torn cu sete două degete și potrivesc paharul în lumină. Sorb o gură, apoi încă una și simt gustul umanității prelingându-se pe laringele descompus. Îmi privesc plantele ofilite, apoi lumea de la geamul aburit. Îmi doresc să fiu iar copil, să fiu strâns în brațe de atotputernic și iadul să nu mă mai cheme. Au trecut milenii de când am pus prima dată piciorul pe această bilă plutitoare întâmplător însuflețită într-o sâmbătă la prânz. Oh, ce neșansă de a te fi născut pentru ca aceste instincte cu trup temporar să-ți invalideze intențiile.

Prolog

Înger căzut în mrejele adevărului, te-ai îmbrăcat cu straie inconștiente ca să placi inconștienților. Ți-ai strâns durerea într-o poamă și ai plâns, dezvelindu-i de frunze și de obscuritate. Întreaga-ți făptură fremăta în ale grandorii cunoașteri și tot ce ți-ai dorit a fost să nu mai fii singur.

Mefistofel.

Își mai turnă două degete de licoare pământească. Aruncă paharul de la 5 și sări odată cu el. Aripile-i grele îl sufocau și tot ce simțea era iubirea constrânsă de circumstanțele originare. Se așeză pe bordură lângă cel învelit în ultimele foi galbene acoperite de brumă. Tremura, blestemând soarta-i nedreaptă, în timp ce își aprindea ultimul chiștoc găsit la intersecție.

Plânsul lui Mefistofel

,,Străine, privește cum clipocesc becurile de la geamurile chinuite de frig. Stau uneori și număr, pe rând, cum se aprind și se sting. Se aprind și se sting. Se aprind.. și trăiesc o dată cu ele. Vezi tu, poate te gândești că viața mea e nimicul nocturn și intuiția nu te înșală. Sunt un om singur, atât de singur, încât dacă nu ar mai rămâne nimeni pe Pământ în afară de mine, nu mi-aș alege compania.”

S-a uitat prelung la bătrân și ar fi vrut să îi spună câteva cuvinte. A renunțat, oferindu-i în schimb, sticla de Bourbon.

Infernul.

Călca încet pe inimile sleite de viață, lăsând în urma lui cioburi. Făcea verificări periodice pentru a se asigura că damnarea arde în nestemate flăcări, durerile originare. Se îndreptă apoi către norii de pucioasă și își strânge aripile sub coasta Evei. Și-ar dori somnul muritor pentru a scăpa de veșnicie. Să mori existând e mai ușor decât să accepți infinitul condiționat de o iubire primordială. Deasupra ușii lui, scrijelit în piatră, stă aforismul casei tuturor celor care nu mai cuvântă: Abyssus abyssum invocat. Dedesubtul ei, numai frunze.

Plânsul lui Mefistofel

Deseori se găsea în propria singurătate îmbrățișat de capa-i de argint. Revedea, în mintea pătrunsă de frumusețea edenului, grădinile interzise. Își amintea de zâmbetul larg al mamei și de brațele-i neobosite care îl cuprindeau noapte de noapte. Destinul îi fusese scris dinainte de a se naște. Descoperi, la 5 ani, carta veșniciei lui și îndepărtatul drum spre casă. Urma să nu se mai întoarcă niciodată la ceea ce îi va rămâne singura amintire, astăzi revendicată de trecut.

Îl ardeau ochii, îi scăpăra obrazul palid, iar mâinile i se acoperiră de piele. Întreaga-i ființă vibra sub carapacea crescută din lutul fierbinte. Înainte de a cădea în somnul pământesc, se simți târât de Cerber către lumea celor vii.

Etajul 5

Simt că fiecare atom al corpului îmi zvâcnește încercând să-și scape zidurilor de humă. Tresar și mă ridic în picioare, dar membrele nu mă mai susțin. Îmi privesc mâinile și constat cu stupoare că se mișcă, deși nu sunt ale mele. Îmi întorc corpul de parcă aș fi fost veșnic convalescent și îmi ating fața ridată de nevoi. Am de făcut nouă pași până la oglindă, dar simt cum întreaga-mi existență este ținută în loc de o grandioasă forță invizibilă.

,,Tată, te rog!”

Niciun răspuns. În față, nimicul și o lume saturată de posibilități.

Mă las în genunchi și încerc să mă târăsc până la oglindă. Simt că mi se scurge eternitatea. Ajung în fața imensei transparențe și văd bolovanul fisurându-mi ființa. Deasupra ușii, scrijelit în lemn, stă martor aforismul tuturor celor care încă mai cuvântă:

Veșnicia durează 70 de ani de nimicnicie.

Dedesubtul ei, numai frunze.

Citește și: Fragilități – Irina Vasile – Wanderer

Nadejda

Nadejda
Nadejda

Ți-e toamnă iar, Nadejda. Roua proaspătă îți acoperă obrajii trecuți prin ultima vară. Privești răsăritul de la geamul mic ce dă spre strada golită de suflare și te întrebi dacă ai pus ibricul pe foc. Îți plimbi oasele prin camera slab luminată încercând să îți găsești halatul. Te împiedici de scaunul mic pe care l-ai lăsat cu o seară înainte lângă plită, știind că va trebui să aprinzi candela. Câțiva pași și ajungi la măsuța acoperită de mușama roasă și de amintiri. Te apleci, dai la o parte materialul ce-ți acoperă singură ferestruică din odaie și prin minte nu-ți trece decât dorul: de vară, de îndepărtatele vieți și de copii. Sunt bătrâni și ei acum, și ei se zbat în umezeala rece, și ei suferă, și ei sunt atât de departe.

Mentă pentru ceai

S-a încălzit apa și ieși îndată să cauți recipientul în care ții frunzele uscate. Alegi menta și o pui în cană. O liniște viscerală îți pătrunde-n oase. Te întorci către iconița din mijlocul camerei să îți spui rugăciunea. Toată suflarea se adună în slovele rostogolite, iar aerul de septembrie adie a târziu. În solitudinea-ți întâmplătoare regăsești tainica neînțelegere a lumii care astăzi abundă în freamăte prelungi. Tu nu mai ești aici. Ai plecat de mult și ai împărțit viața în două; într-o bosceluță au încăput toate straiele, puține, și cele câteva cărți rusești. Ai vrut să fii liberă și ai devenit. Toată iubirea ți se comprimă acum în minusculele bucăți de ceară caldă. Mai aprinzi o lumânare. Nimeni nu-ți scapă gândurilor înăbușite de alean și de tristeți ascunse în sunduc.

Revezi satul împânzit de frunze uscate și de pași grăbiți. Îți desprinzi brațele-ți grele de trupul gârbovit și zâmbești umbrelor. Cei plecați trebuie să se trezească și ei în curând și parcă te caută cu gândul să le pregătești și lor ceai. Te ascunzi în cel mai îndepărtat cotlon din izbă și îți proiectezi ca pe un ecran viu agitația din casă. Râsete, îmbrățișări, vocile care se amestecă unele cu altele într-un zumzet neîncetat- vuiește viața în cele două încăperi unde se înghesuie atâtea suflete. Vântul se întețește, iar crengile joase ale nucilor întrerup retrospecția matinală. Te cutremuri și te lași absorbită de prezent.

Întreruperi pământești

Îți bei singură ceaiul în tihnă și ieși în curtea bântuită astăzi tot de umbre. Plouă. Rând pe rând ți se relevă întregul univers obiectual. Întreaga suflare pământească le cântă heruvimilor sub potopul acid de lacrimi. Trebăluiești suprimând neliniștea ce te scufundă în iureșul mundan. Te agăți de lume și lumea se agață de poalele tale pentru a nu-și pierde esența. Continuă să cânte în timp ce tu legi un snop de paie. Poate cândva le va fi trebuincios în ogradă și tu știi cât de împrăștiați sunt ei. Aduni gutui și mere din pomul care nu s-a uscat și bucuria îți umple tâmplele îmbătrânite.

Nadejda

Nimicnicie

Intri în casă, ieși, intri, ieși… De câte ori să mai repeți mișcarea până când o privire să-ți scalde toamna în iubire desăvârșită? Câte zile vor mai trece până când huma umezită de ploi își va cere leșurile? Nu mai e nimic de făcut, nimic de zis, nimicul nimicului se prăbușește peste grădina golită de roade.

Un singur lucru mai poți face. Din grămada de cărți învelită într-o frumoasă broboadă rusească alegi la întâmplare una. Îți lepezi veștmântul autumnal și pășești către bucata de lemn reprezentând sanctitatea ostenită. Dintr-o dată solitudinea se topește sub căldura lumânării. E ultima și trebuie s-o drămuiești cu chibzuință. Se va stinge și ea, iar la candelă nu mai ajungi. Poate nu mai ai ulei sau fitil sau puteri să te ridici din mormântul încă neastupat.

Îți vin în minte copiii. Atât îți mai dorești: să îi mai vezi o dată și să nu mai fie toamnă.

vezi și: Fragilități | Irina Vasile | Wanderer

Scrisoare de dragoste

Sfârșit de august, început de poezie


Nu există în lume bucurie mai mare decât să te cuprind pe neașteptate, să-ți nimicesc paloarea obrajilor cu un zâmbet, să te chem înlăuntrul meu și să te dăruiesc frumuseții universale. Se strâng nimicurile și dansează în ploaie. Tu ai văzut ploaia?

Scrisoare de dragoste încheiată.

Beție de cuvinte într-o noapte pe la două. Cameră la demisol, o singură ferestruică deasupra capului și un singur scaun în penumbră, undeva în colțul din dreapta. Caiete, ziare și bonuri de masă. Pachetul de țigări și oglinda crăpată de pe peretele opus. O altă grămadă mică de nimicuri mari. Mă întorc pe o parte și mă strâng. Trec secunde în existența-mi întreruptă de flori de liliac, în care încerc să-mi umplu paharul cu slove potrivite. Trec minute de stări și minute de noi. Trec ore de pași și clipe de solitudine sacră. Treci și tu…

Poezia începutului

Se strânge clepsidra, îmi respiri cenușa și mă creezi pe de-a-ntregul. Mă lipesc de corpul tău și îți rup o coastă roasă de molii. Îți devin Evă, dar tu nu-mi ești decât șarpe. Îți dăruiesc esența, dar tu nu o poți mesteca; ți-e frică de oameni. Te zvârcolești, tremuri și mi te înfășori sub piept. Ești doar un soi de profunzime diletantă, un mit ascuns în adevăruri necreditabile. Toți te privesc și nu te admite nimeni, în timp ce tu cazi și cazi și cazi..

Privesc pe geam și văd cum toate celelalte geamuri abundă în umanitate febrilă. Câți oameni, atâtea pustiuri. Câtă durere și cât sacrilegiu pentru un suflet care sângerează, pentru o nulitate absolută. Câtă noapte în lume și câte gânduri nerostite. Natura e dură deseori cu indivizii. Unii poartă în brațe frumusețile ei desăvârșite și zâmbesc privind cerul și nemărginirea sa. Unii se grăbesc de zor să prindă viața de picioare și să râdă de cât nonsens conține. Dar mai sunt oameni care poartă pe umeri cele mai sumbre zvârcoliri ale umanității. Acolo mi se înghesui și mi te supui așa cum numai îndrăgostiții de întuneric se pot supune lunii care-și plânge stelele căzătoare.

Oamenii spun despre mine că sunt. Atât. Adjectivele sunt supraestimate.

Fără alte încercări

În idealismul meu exprimat precoce am crezut că, niciuna dintre ipotezele pe care apucaseși să mi le expui, nu putea fi reală. Ești încă aici. Ai fost saturat de durerea-ți sugrumată într-un pumn. Ai vidat iubirea. În suficiența ta, ai găsit confortabil să îmi spui că sunt totul. Și am fost.. tot ce e vital trist și sacru și se termină considerabil .. strop cu strop până la ultima fărâmă de candoare.

Revăd în oglinda crăpată fiecare dimineață în care mă trezeam privindu-te, dorind să te cuprind. Revăd fiecare gând care mă făcea să-mi lepăd frumusețea pentru a te proteja. Tu nu puteai fi descompus, nu aș fi putut accepta să te știu înfrânt de propria-ți incapacitate, de propria-ți mișcare naivă printre muritori. Mi-ai smuls iubirea cu pumnii, construind iluzii din pulberea-mi uitată. Mi-ai fost sens într-o lume unde cadavrele se cred oameni, unde simțirea e înlocuită de certitudini și umanitatea de narcisism scuzabil, circumstanțial. 

Eu n-am iubit iubirea, am iubit pustiul.

Puncte… trei.

Nu închid ochii și nu văd nimic. Contururi stranii se perindă pe lângă mine, timid, fără chip și fără sens. Oameni? Nostalgii scăldate în toamnă. Mă sugrumă iar serile târzii de august când tot ce văd sunt apusurile…din tramvai. Pe tine ce gânduri te încearcă atunci când, în obscuritatea nopții, te vezi dezbrăcat de orice straie, de orice minte păgână care îți îmbracă sorții?

Mie copacii-mi cântă a țambal, păsările-mi șuieră neantul, în timp ce eu, un melc fără cochilie, îmi caut corpusul de simțăminte lepădate la etajul doi. Ce ți-e și cu muzica! Plouă iar. Picăturile se zbat să ajungă pe geamul murdar și sună a ropote de aplauze de la finele unei scenete mediocre.

Simțit-ai vreodată cerurile despicându-se și curgând șiroaie șiroaie, curățind toată durerea din noi? Nu, ție nu îți place ploaia. Mi te-am crezut uman, special între specii a căror existență este statistică, dar am uitat că ai solzi. Tot ce rămâi este.. mai rămâi.

Sunt aceeași agonie simfonică, același sens pe care l-ai lăsat în parc. Sunt o bizarerie subdezvoltată într-un corp străin și, în continuare, îmi caut cochilia.

Vrei să îmi fii casă? Carcasă, lut, pădure? Vrei să-mi fii?

Pentru tine

Am plantat bujori în capul tău să am frumusețe de care să mă agăț. Am desenat un eden rupestru departe de orice suflu uman, de tot ce e placid și neted și limpede. M-am trezit în gol agățată de același neant pe care îl contestai. Și tu ai vrut să fii relevant, știu. Mi-am părăsit mintea așa cum îți părăsești iubita după ce ai hrănit-o cu jumătăți. Jalnic. M-ai rostogolit ca pe o piatră vulcanică până m-ai stins și nu mi-ai fost Sisif. M-am temut să cad din nou în aceeași humă ordinară pe care o vezi în orice vietate care mișcă. Mi-am aruncat rochiile și creioanele. Abia atunci am început să-mi strig existența pentru că ea dispăruse și…fără să îmi dau seama… se prefăcuse iar în bujori.

Steril. Totul a devenit steril- conversații, drumuri, simțăminte.

Mi-e dor. Mi-e groază.

(…)

Mi-am vărsat paharul mai devreme, scuze. S-au rostogolit toate slovele pe care le țineam ascunse în sertarul cu bomboane de la fostul Crăciun. Știi, mai am cutia metalică împodobită cu desene, dar acum nu se mai văd. A fost îmbrățișată de rugină, însă nu am putut s-o arunc. Poate într-o zi, te vei întoarce s-o iei. Am lăsat toate lucrurile în ordinea lor: cioburile, molia uscată, bujorii și iubirea.

Mai scrie-mă uneori.

Cu dor,

I.

Inspirată de Blecher: Max Blecher, un alchimist al durerii (mnlr.ro)

Vezi și: Inimi cicatrizate, M. Blecher | Wanderer (irinavasile.com)

Inimi cicatrizate, M. Blecher

Imagine din filmul Inimi cicatrizate, 2016

,,Există, pe linia ferată Paris-Boulogne, o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berckul. Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește afară, pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar. În timp ce în toate stațiile el e obișnuit să asiste la o forfoteală bine cunoscută a călătorilor care urcă și scoboară grăbiți scările trenului, aici, cu infinite precauțiuni, infirmieri și hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi cadaverici. Schilozi umblând în cârji și rahitici agățați disperat de brațul tare al însoțitorilor. Sunt pelerinii Berckului, orașul-sanatoriu, orașul cel mai impresionant din lume. Mecca tuberculozei osoase. ”

(Fragment dintr-un reportaj a lui Blecher, publicat în Vremea, 7 oct. 1934)

[imagine din filmul Inimi cicatrizate, 2016]

Biografie

Max Blecher (17 septembrie 1909- 31 mai 1938) a fost fiul unui negustor evreu din Roman. Urmează cursuri de medicină la Paris (Rouen după unii autori); în 1928 se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și este internat în mai multe sanatorii din Franța, Elveția și România, însă niciun tratament nu îl ajută. Se stinge din viața la doar 29 de ani.

Contemporanii săi îl consideră un suprarealist (Blecher nu a aderat la nicio grupare de acest gen), în timp ce postmoderniștii îl recuperează ca atare datorită manierei în care îmbogățește realitatea (sau irealitatea) și găsește poezia din ea. Poartă numeroase corespondențe cu Geo Bogza, Mihail Sebastian (care îl adoră), André Gide, M. Heidegger etc. Este tradus în germană, engleză, suedeză și ebraică. (* Fișă bibliografică, pp. 14)

Despre roman

Inimi cicatrizate, inițial având titlul Țesut cicatrizat. Un roman despre viața neagră a bolnavilor din Berck, trebuia să fie continuarea Întâmplărilor, primul roman al lui M. Blecher. Textul, scris în perioada februarie-septembrie 1936, urma să devină ,,opera vieții sale”, fiind unul din cele 4 volume planificate.

Personajul principal al romanului, Emanuel, este un tânăr de 20 de ani care află că are tuberculoză osoasă și trebuie să călătorească la Berck pentru tratament. Acest alter-ego al lui Blecher este atent analizat, iar evoluția sa nu este ușor de anticipat. Sanatoriul este un microunivers al oamenilor bolnavi care au frici și speranțe deopotrivă, care trăiesc iubirea și prietenia în termenii atipicului, al neconvenționalului cu pereți albi și gratii în exterior. Bolnavii își rescriu identitățile închise în carcase de ghips și se adaptează atât de bine mediului, încât readaptarea la societatea celor sănătoși este dificilă.

În ceea ce privește diagnosticul lui Blecher nu există o singură variantă despre cum s-ar fi produs infectarea. Se pare că o posibilitate ar fi fost consumul laptelui provenit de la animale infectate (în perioada interbelică nu exista încă procesul de pasteurizare a lui). De asemenea, s-a luat în considerare frecventarea spațiilor aglomerate (Parisul interbelic), unde ar fi fost posibilă căpătarea bolii.

Despre manifestarea tuberculozei autorul vorbește simplu, stilul său percutează la alte nivele decât cele estetice literar. Autenticitatea trăirilor, durerea, spaima, solitudinea, toate sunt comprimate într-un spirit cicatrizat precoce care depășește granițele ficționalității. Într-o scrisoare către Geo Bogza (26 iunie 1936) Blecher spune:

,,În Întâmplări temele sunt panopticumul, cinematograful și toamna, aici vor fi realități mai grave și mai copleșitoare, odăi de operație, pansamente în odăi albe, reci și înfiorătoare ale clinicilor și iubiri între bolnavi care au ghipsuri pe ei.” (pp. 15)

Fragmente

Romanul începe ex abrupto cu Emanuel care este supus unui consult și, ulterior, unei puncții. Am subliniat următoarele: ,,Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? Își aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: Prea mulți nasturi de încheiat și descheiat toată viața. ”

La pensiune locuiește și Colette: ,,o fată simplă și netă ca o bucată de hârtie. (…) Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăți. După amor, Colette servea ceai fierbinte vanilat. Ceaiul și vanilia conțineau parfumul și toată savoarea iubirii lor domestice și cuminți.” (pp. 50)

Colegii din sanatoriu

Doamna Wandeska

Poloneză, doamna Wandeska a avut probleme cu genunchiul. S-a vindecat între timp, însă amână plecarea de la sanatoriu pentru că a rămas cu un semn vizibil în urma bolii- șchiopătează. Ea preferă să fie între bolnavi ,,unde toți au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oameni sănătoși.” (pp. 65)

Tonio

Argentinian (prietenul doamnei Wandeska), vindecat și el, dar preferă ,,aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură..” (pp. 66)

Ernest

Prietenul lui Emanuel, cel care îl preia în grijă încă de la început. Poartă și el un ghips, unul permanent. Îi este confident desăvârșit și îl ajută pe tânăr să se adapteze sanatoriului.

Solange

Tânăra cu care Emanuel trăiește o iubire circumstanțială, dar necesară. Solange era ,,o blondă tăcută și serioasă cu gesturi fine și simple.” (pp.76) (nu dezvălui nimic din evoluția relației celor doi pentru că acest fir narativ se vrea a fi citit individual).

Mai sunt și alte personaje care își pun amprenta asupra Berckului și, implicit, asupra lui Emanuel. Quitonce își glorifică boala. Pentru el, a fi bolnav înseamnă a avea capacitatea să faci tot ce poți cu puținul pe care l-ai primit: ,,Eu știu, pe de rost, geografia clinicilor de boli osoase. Îți pot spune în ce sanatoriu din Elveția infirmierele sunt amabile și unde se face în Germania cel mai bun ghips… Sunt specializat… În meseria mea de bolnav am depășit diletantismul. „ (pp. 159)

Ce frapează în mod indisolubil cititorul este incertitudinea morții care nu așteaptă o ultima sentință, ci se plimbă prin holurile sanatoriului cu o foaie roasă de molii și un creion mefistofelic. Din când în când, trece lent pe lângă ușile închise și mai adăugă o linie- poate o zi, o săptămână- revenind întotdeauna să își culeagă oasele. Bolnavii trăiesc acut acest sentiment- Isa participă la jocuri de cărți pe zile de viață. Nu o spune, dar se gândește întotdeauna câte puncte capătă de la cel cu care joacă și se agăță de tot ce poate pentru a supraviețui. E terifiant și crud și real.

Referințe critice

,,În romanele lui, suferința se manifestă ca situație-limită, cu acel accent definitiv, inevitabil, propriu în mod necesar ființei în întregul ei, peste individualități ce pot părea uneori că nu suferă. Fiindcă nu poate fi abolită, suferința nu este, la Blecher combătută, ci integrată în ființa umană. Conștiința că lupta împotriva suferinței nu dă decât rezultate precare face parte aici din însuși textul literar, în care această suferință stăpânește imuabil. (…) Mai autentice în nefericire decât în fericire, ele se văd din adâncul lor îndemnate să caute cu putere, în orice condiții- maxime sau minime- fericirea. Dar, păstrându-se în existențialitate, ele străvăd fericirea prin ceața de neînlăturat a suferinței ca nesfârșită ispită transcendentă.”

[Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1991, p. 356-358]

,,Ceea ce îl înrudește structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert Walser e mai ales facultatea de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiție a vieții curente. Înainte ca boala să se manifeste, el înregistrează o agresivitate sistematică a universului, îndreptată împotriva sa. (…) Blecher își acceptă cu o dureroasă resemnare condiția tragică existențială și, practic, irealitatea devine lumea lui ,,imediată”. Geo Bogza, care ani de zile a căutat, printr-o devoțiune totală, să-i insufle viață supliciatului său prieten, relatează că acesta i-a declarat o dată: ,,Nu e nicio ispravă să suferi. „ Afirmația o făcea țintuit la pat, când calvarul i se apropia inexorabil de punctul final. „

[Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Minerva, București, 1972, p. 506-508]

Trebuie să vezi și filmul românesc Inimi cicatrizate lansat în 2016, al regizorului român Radu Jude. Găsești mai multe despre el aici: Inimi cicatrizate (2016) – IMDb

Cartea o găsești aici: Max Blecher – Inimi cicatrizate – Cumpără (printrecarti.ro)

Varianta pdf aici: Inimi cicatrizate (ciordas.ro)

Citește și: Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher | Wanderer (irinavasile.com)

Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher

,,Scriitorul de sanatoriu” așa cum a fost numit de critica occidentală, M. Blecher a retezat convenționalitatea a tot ce se subscrie literaturii formaliste, găsind în boală substraturi lirice. Textele lui sunt intransigente, pure, ele sfidează ficționalul până când acesta se umple de real. Cum vreodată ai putea să manifești orice soi de durere sau de fericire închistată în temporar după întâlnirea cu Blecher? Ultimele trei săptămâni mi-a fost confident, veritabil partener de dialog nocturn, dar și absolut profund povestitor. Prima recenzie va fi Întâmplări în irealitatea imediată (1936), urmată de Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina luminată (1971).

Biografie

Max Blecher (17 septembrie 1909- 31 mai 1938) a fost fiul unui negustor evreu din Roman. Urmează cursuri de medicină la Paris (Rouen după unii autori); în 1928 se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și este internat în mai multe sanatorii din Franța, Elveția și România, însă niciun tratament nu îl ajută. Se stinge din viața la doar 29 de ani.

Contemporanii săi îl consideră un suprarealist (Blecher nu a aderat la nicio grupare de acest gen), în timp ce postmoderniștii îl recuperează ca atare datorită manierei în care îmbogățește realitatea (sau irealitatea) și găsește poezia din ea. Poartă numeroase corespondențe cu Geo Bogza, Mihail Sebastian (care îl adoră), André Gide, M. Heidegger etc. Este tradus în germană, engleză, suedeză și ebraică. (* Fișă bibliografică, pp. 14)

Romanul

La prima vedere, eroul întâmplărilor din irealitatea imediată pare unul cât se poate de tipic, un soi de bildungsroman fără pretenția evoluției recompensate de vreme. Un motiv predilect care pavează lumea lui Blecher este fotografia sau imaginea. Acestea sunt elementele care construiesc nu doar povestea particulară a eroului, ci sunt și cele care dezvăluie istoria poveștilor ca atare. Fotografia cu portretul regelui Carol I și al reginei Elisabeta indică vehement predilecția autorului către codificarea limbajului, a artei și de ce nu, a întregii lumi nereușite în care să subziste:

,,Tablourile astea mă intrigară mult timp. Mi se părea că artistul avea mult talent, (…) dar nu înțelegeam pentru ce le lucrase într-o acuarelă cenușie, spălăcită (…). Într-o zi, făcui o descoperire uimitoare: ceea ce luam eu drept culoare ștearsă nu era altceva decât o îngrămădire de litere minuscule, descifrabile numai cu lupa. În tot desenul nu era o singură trăsătură de creion ori de pensulă; totul era o alăturare de cuvinte în care se povestea istoria vieții regelui și a reginei. „ (pp. 81)

,,I pant, I sink, I tremble, I expire”

P.B. Shelley

Începutul

Întâia întrebare care deschide narațiunea se bazează pe un concept încă dezbătut de științe și de filosofie: cine sunt eu? Adolescentul frământat de neliniști firești are experiența chestionării propriul corp, a spiritului ce zace în el și a raportării celorlalți la ,,personagiul” său. Găsește inutilul din mundan și își comprimă anxietatea în momente pe care le hiperanalizează. Introspect și bântuit de tot soiul de gânduri, se simt prins în capcana realității, acolo unde există locuri anume ce îi provoacă așa numitele ,,crize”: în stradă, în casă, în grădină. Despre trăirile inerente amplificate de obsesiile sale nu poate vorbi- simplismul limbajului ordinar este insuficient pentru a delimita asemenea profunzimi.

,,Cuvintele obișnuite nu sunt valabile la anumite adâncimi sufletești. Încerc să definesc exact crizele mele și nu găsesc decât imagini. Cuvântul magic care ar putea să le exprime ar trebui să împrumute ceva din esențele altor sensibilități din viață, distilându-se din ele ca un miros nou dintr-o savantă compoziție de parfumuri.” (pp. 39)

În magazinul cu mașini de cusut o va întâlni pe Clara, întâia materializare a unei pasiuni ,,complete și normale”. Periplul său către cunoașterii sexualității începuse mult mai devreme însă (nu voi intra în alte detalii pentru că această parte se vrea a fi citită individual).

De vorbă cu moartea

Cu siguranță te va frapa cât de reală și sinceră este experiența întâlnirii cu moartea (întâi la bâlci, în exteriorul îndepărtat la lumii, iar apoi foarte aproape de lumea interioară a personajului).

,,Într-o zi asistai la înmormântarea copilului unuia din fotografii ambulanți. Ușile panoramei erau larg deschise și, înăuntru în fața fundalului fotografiat, zăcea pe două scaune sicriul descoperit. (..) În momentele acelea, mortul era desigur nespus de fericit și liniștit, în intimitatea păcii lui profunde, în tăcerea nesfârșită a parcului cu platani. În curând însă fu smuls din solemnitatea în care zăcea și încărcat într-o căruță, pentru a fi dus la cimitir în groapa umedă și rece care îi era destinată.” (pp. 74)

Solemnitatea evenimentului împrumuta ceva din fantasticul bâlciului, moartea fiind mai degrabă parte a unui ritual mistic, artificial, menit să celebreze falsul existenței și să încheie un ciclul necerut de nimeni.

Referințe critice

,,Această carte, esențial metafizică, a cărei temă am expus-o, de altfel, într-un mod cu totul insuficient, nu are ,,subiect”. Dar ,,subiectul” este însuși eroul și viața ta interioară cu urcări și căderi; de altfel, așa este lumea, fără subiect, anostă. Totuși, cartea domnului Blecher se citește cu interes crescând. Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspirații metafizice, ci și talent literar și, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, să urmeze ,,întâmplări” de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare; o sensibilitatea ascuțită, morbidă dă expresie tuturor aventurilor sale. Dar luciditatea d-lui Blecher nu se oprește niciodată la psihologie, la efecte, la periferia sufletului, care n-are decât să rămână, și de-acum înainte, în stăpânirea netulburată a așa-zisei ,,literaturi de autoanaliză”. D. Blecher, trecând prin psihologie, prin emoție, depășește totuși planul psihologic, realitatea prea superficială a emoției. Emoția, durerea, psihologicul sunt lucruri false, ca tot ce aparține falsei ,,realități”, lumii drăcești, malefice, de lavă, și se îndoiește de ele, le desconsideră.” (Eugen Ionescu, ,,Cronica literară”, Facla, an XVI, nr. 1585 din 13 mai 1936)

M-a supărat în primul moment titlul cărții Întâmplări în irealitatea imediată– mi se părea un titlul de tip modernist: abstract, îndrăzneț și persiflant. Genul nu-mi place.

Lectură cărții justifică pe deplin acest titlu, care își exprimă cu destulă precizie substanța și stilul.

Eroul acestor întâmplări trăiește într-adevăr într-o ,,irealitate”, care însă nu este a visului, ci a lucrurilor din jur, a vieții de fiecare zi, a faptelor cunoscute. (…)

Ce este tulburător în scrisul lui Blecher este extrema sa luciditate. Nu se poate un aliaj mai straniu decât această simțire fabuloasă și această inteligență analitică. (Mihail Sebastian, ,,M. Blecher: Întâmplări în irealitatea imediată”, Rampa, an 19, nr. 5432 din 22 februarie 1936)

Întâmplările… lui Blecher sunt o cutremurătoare revelație a durerii și o lucid-stranie punere în scenă a adevăratei situări în lume a eului. Înțelesul vieții care se scrie, coborârea în ,,depozitul necunoscut al realității” și în ,,noaptea trupului” deja minat de moarte din Vizuina luminată vor verifica (și consemna)- ca demonstrația matematică a unei revelații ontologice (produsă în continuumul realitate-halucinație-vis din Întâmplări în irealitatea imediată)- lumea de carne din celălalt roman, în care moartea e deja prezentă. Căderea în corp, într-un corp transparent, expus privirii, e și o iluminare interioară, atroce și vidă care spune ceva despre imensa inutilitate a literaturii și despre inutilul eroism al lucidității. E o viziune în timpul scrisului care luminează corpul interior, un loc neutru (nici rău, nici bun), dar plin, în care homuncul identic naratorului explorează caverna cavernelor, trupul viu care trăiește și suferă.” (Simona Sora, Regăsirea intimității, Cartea Românească, București, 2008, pp. 182-191)

Tu l-ai citit pe Blecher? Dacă nu, e timpul s-o faci! E superb.

Am găsit cartea aici: Max Blecher – Intamplari in irealitatea imediata – Cumpără (printrecarti.ro), iar varianta pdf aici: Max Blecher Intamplari Din Irealitatea Imediata – [PDF Document] (fdocumente.com)

Vezi și: Lupul de stepă, Hermann Hesse | Wanderer (irinavasile.com)

Fragilități

Scriu. Am zis că scriu și gestul mașinal, continuu, de a apăsare a tastelor îmi dictează un ritm absolut dezordonat. La fiecare microsecundă mai apăs una și mă gândesc încotro mă vor duce cugetările. Mă opresc de prea multe ori, șterg paragrafe întregi, remodelez frazele și le aștern fără rigori predeterminate.

Fragilitati

Jurnal, o zi oarecare din vara lui 2021

Metastază emoțională, un virus hidos îmi gâdilă simțurile și mă face să cred, cu o naivitate desăvârșită, că trăiesc. Îi place să se joace și, deseori, prinde forme imperceptibile. Se agață de suflul timid de existență și se zbate să-mi doboare voința. Tânjesc după o viața în afara timpului pentru că sunt poetă. Un freamăt fără sfârșit care se vrea a fi chirurgical, o tăietură în miezul unei existențe suportabile. O carte. Un pahar de vin roșu. O legătură nedefinită de termeni convenționali de afiliere și respect. O noapte pierdută și una visată în 10 ore de somn neîntrerupt de multiplele-mi insomnii.

Încă o dimineață în care corpul îmi este greu și gândurile-mi sunt metehne vitale.

Începuturi pentru că mă paralizează sfârșiturile, dimineți în care mă tot scald în ce a mai rămas din noapte. Orașul e obosit, tu ești obosită. Mai iei o gură de cafea și te risipești în neantul tandru. Totul miroase a uitare și atingeri de a doua zi.

Listă de necesități

  1. Îți dorești să cazi apoteotic din cosmosul plin și să vezi oameni râzând, să vezi chipuri plăpânde și mâini care se caută.
  2. Îți dorești să ai totul, ca să nu ai solitudinea.
  3. Îți dorești să mori în o mie de vieți trăite anapoda, să crezi că nimic nu te poate salva.
  4. Îți dorești să fii bine.

Dar știi că ești doar nori și gheață și zâmbet de a doua zi.

Pauză emoțională

Mă privesc în sticla poleită și tind să capăt forma unui corb bătrân. Parcă am sens. Poeta din oglindă mă conturează deplin, îmi creează umbre sub pleoape și goluri în degete. Mă desface, fărâmă cu fărâmă, îmi ia glasul și simțirea. Mă sting. Treptat devin o anomalie a sinelui ei atât de solitar. Mă doare să capăt certitudine într-o lume pe care o găsește ridicolă. Nu tu, tu ești perfect normal.

Obsedată de nimicuri și copleșită de anxietate, obișnuia să creadă într-o iubire care naște demență, autodeterminare, supliciul etern al lui Sisif, o iubire ce nu se poate cumula, denumi, divide. Dar a ales să își țeasă giulgiul naufragiatului în lume-i impură. Și a murit înainte să se nască, a mia oară, în aceeași cochilie, ce-i fusese casă milenii de-a rândul.

Reducere la celulă. Aripile mă trag spre infernul slab luminat, iar finitudinea îmi croșetează zestre. Tresărind la fiecare atingere de fascicol, poeta încearcă cu disperare să-și picteze capul. Amestecă cele mai frumoase culori ale lumii și tot ce se răsfrânge către sine este corbul negru. Grandioasa imagine a umanității coruptă de o pasăre inertă. Își strânge lacrimile într-un capac de bere, vede tot ce e putred și sublim și plânge din nou. Ar fi vrut să mă cuprindă, să simtă cum nimfele îmi cântă sfârșitul, iar eu, privindu-mă în aceeași oglindă, să mă preschimb într-o Gorgonă sinistră. Obișnuia să roage păcatului să-i dea arsenic, să-și poată înghiți angoasa și să-i mângâie urâtul. Dar acum își este oglindă, iar eu îi nu mai pot fi Gorgonă.

Mă pierd iar, mă pierd în profunzimi spasmodice care își cântă neliniștea. Durere, haos, începuturi și diafane căderi de îngeri. Urlete. Mă sustrag din adevăr și fac implozie de lumină. Pierd. Din nou pierd și grauri îmi împresoară fruntea. Tac. Inefabil și subtil mă strecor în răsărituri și mă frâng când, în brațele-mi scurte, nu pot cuprinde lumea. Respir și tremur și strig. Mă cuprinde strâns neantul și mă sugrumă până la delir. Uit. Plutesc în amănunte reci și fantasmagorii deșănțate.

Mă privesc și mă dezic de un sine transparent și văd cum toate apusurile îmi surâd. Da, ție îți plac sfârșiturile.

Te destăinui și pici în absolut. Îți place absolutul. Sunt adâncimi care s-au rupt în tine, sunt oameni care mor și oameni care speră, sunt ziduri de beton și vieți cărunte. O grămadă mică de nimicuri mari. Te strângi pentru că te doare și te faci micron de neajunsuri.

Trec secunde în existența-mi deplorabilă în care încerc să umplu clepsidra cu cenușa-mi rece și pagina cu slove îndoliate.

Zâmbesc.. Fără gânduri, doar fragilități.

Inspired by: Metamorfoza (humanitas.ro)

Vezi și: Diligența de marți | Wanderer (irinavasile.com)

Ernesto Sábato- Tunelul

,,În orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…
E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor și nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine. Deși nici dracu’ nu știe ce trebuie să-și amintească oamenii și nici pentru ce, întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speței umane.”

Așa începe romanul Tunelul, o concesie făcută existenței pentru a obține mântuirea. Este extrem de important să înțelegem contextul apariției lui, înainte de a ne scufunda în lectura propriu-zisă.

Revista argentiniană Sur (cea care îi va publica și romanul) aduce pe plaiurile hispano-americane traduceri ale celor mai influenți gânditori existențialiști- Jean-Paul Sartre, André Malraux, Albert Camus și Franz Kafka. Impactul a fost unul semnificativ- de la hipersensibilitatea propusă de scrierile antecesorilor, saltul a dus la reflecții intrinseci valide, bazate pe realitatea crudă a războaielor, a decimărilor și lagărelor de concentrare, a angoasei constante și neliniștii viscerale cauzate de contextul politic și social din Argentina.

Literatura a fost impregnată de limbajul caracteristic. S-a materializat absurdul- existența ca atare nu mai avea niciun sens, iar indivizii nu mai erau capabili să-și construiască false grandori umane, țeluri ce s-ar fi șters odată cu moartea lor. Am vorbit despre existențialism la Simone de Beauvoir, dar hai să ne amintim câteva aspecte definitorii:

  • ideologie filosofică ce are în centrul omul și căutarea sensului său
  • rațiunea nu mai este suficientă pentru a te salva de neant, de sfârșit
  • solitudinea: omul este și va fi întotdeauna singur
  • vulnerabilitatea umană: sfârșitul este întotdeauna posibil în fiecare secundă, în fiecare următoare clipă care se scurge

Biografie

Pe 24 iunie 1911 se naște în orașul Rojas (provincie din Buenos Aires) Ernesto Roque Sábato. Este fiul lui Francesco Sábato și Giovanna Maria Ferrari, imigranți italieni din Calabria. Făceau parte dintr-o clasă socială medie, așa cum afirmă Sábato mai târziu. Tot el declară despre părinții lui următoarele: ,,tatăl meu era foarte sever, mama mea mă ascundea sub patul lor matrimonial pentru a evita să mă pedepsească”. Este cel de-al zecelea din cei unsprezece copii ai familiei, iar numele îl preia de la Ernesto José (al nouălea frate care nu a supraviețuit).

După terminarea școlii primare, își continuă studiile la ,,Colegio Nacional de La Plata” acolo unde îl întâlnește pe cel care îl va inspira în cariera literară: Pedro Henríquez Ureña. Studiile superioare le urmează, contrar așteptărilor, la ,,Facultad de Ciencias Físico-Matemáticas” în urma cărora se va dedica, o perioadă, cercetărilor din domeniu. Călătoriile în Europa îl familiarizează cu suprarealismul, dar și cu schimbările socio-economice care au loc înainte de cel De-al Doilea Război Mondial. Se confruntă cu o criză spirituală care îl face să chestioneze tot ce învățase și să afirme că, știința nu are răspunsuri la toate întrebările existențiale (îl citește pe Dostoievski și Tolstoi– în cel din urmă descoperă un anarhist asemenea lui).

Borges (stânga) și Sábato (dreapta), prima întâlnire, 13 feb 1975

Mișcarea peronistă (apărut la mijlocul anilor 40 în jurul lui Juan Domingo Perón) este cea care acutizează frământările și neliniștile tânărului poet. La scurt timp, realizează că mizeriile cu care se confruntă societatea argentiniană sunt parte dintr-o problematică mai amplă- capitalismul.

Primul articol publicat (1941) a fost ,,La invención de Morel” de Adolfo Bioy Casares, în revista Teseo din La Plata.

În 1945 publică prima carte:  Uno y el Universo

În 1948 apare El túnel (Tunelul) care este refuzat de toate editurile din Buenos Aires pentru ca, ulterior, să fie publicat în revista Sur. Primește critici foarte bune de la Albert Camus care îi va traduce romanul în franceză (romanul va fi tradus în alte 10 limbi).

Rezumat El túnel (Tunelul)

Pentru că ați citit deja începutul acestui roman, puteți observa că, la prima vedere, este un roman polițist care își dezvăluie crima și autorul său. S-ar părea că, acțiunea nu va crește gradual până la un punct critic, urmând aflarea deznodământului și pedepsirea făptașului. Aceasta a fost și intenția autorului care a deconstruit formula clasică a romanului, având o abordare proaspătă, revoluționară.

Acțiunea îl are în centru pe Juan Pablo Castel, un pictor de 38 de ani din Buenos Aires, un tip măcinat de schizofrenie și gânduri sumbre. Intelectualul rupt de cotidian, inadaptat voluntar, extrem de rațional, lucid și incapabil de empatie, Castel ilustrează individul alienat și singur. La una dintre expozițiile sale o întâlnește pe María Iribarne Hunter pe care va ajunge s-o ucidă din cauza geloziei. Nimic mai superficial, nu-i așa? Ei bine, află că acest roman are multe dedesubturi, pe care le vei descoperi odată cu însemnarea detaliilor.

Așadar, Castel ne spune: ,,în salonul de Primăvară din 1946 am expus o pânză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporționată și bine construită. Avea, în sfârșit, toate atributele pe care acești șarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală”. Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfășura o scenă minusculă și îndepărtată: o plajă pustie și o femeie care privea marea. O femeie care privea ca și cum ar fi așteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare și totală.”

Asupra acelei ferestre din tablou a zăbovit Maria Iribarne. Nimeni altcineva se pare că nu a observat detaliul semnificativ, aspect ce îl determină pe Juan Pablo să devină obsedat de identitatea femeii. O întâlnește întâmplător într-o zi, încercând să își imagineze toate posibilitățile de desfășurare ale faptelor, nereușind să-și învingă timiditatea și să îi vorbească. Când, în cele din urmă, dialogul dintre cei doi are loc, lucrurile devin și mai bizare.

Pe María o cunoaștem doar prin ochii lui Juan Pablo:

,,Despre profilul ei de atunci nu-mi amintesc nimic. Avea o față frumoasă, dar aspră. Părul lung, castaniu. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și șase de ani, dar exista în ea ceva care o făcea să pară mai matură, ceva dintr-un om care trăise mult: nu părul argintiu de la tâmple și nimic altceva din aceste semne naturale, ci un lucru nedefinit, sufletesc: poate privirea.”

De asemenea, ea este căsătorită cu Allende (care îi este și văr). Juan Pablo află acest aspect și își continuă relația cu Maria, pe care deseori nu o înțelege. Are o fascinație dubitabilă pentru ea, care te face să te întrebi în permanență, ce are la bază obsesia lui. În această notă, romanul capătă o cu totul altă înțelegere- una freudiană.

Laura Hidalgo și Carlos Thompson în filmul El túnel, 1952

O ultimă notă: relația celor doi protagoniști este, așa cum am spune astăzi, una cât se poate de toxică. Au numeroase conflicte, cu drame și pasiuni, cu accente de iubire tulburătoare și nebunie, la limita patologicului. Îi leagă însă ceva greu de ascuns, o legătură ancestrală, un cordon ombilical pe care Juan Pablo Castel încearcă să îl taie pe tot parcursul vieții sale. Și reușește doar prin uciderea unui necunoscute (o înjunghie în pântec), paradoxal, singura ființă care ar fi putut să îl înțeleagă. Abia în acest punct, protagonistul comite un act care se răsfrânge și asupra sa- devine cu adevărat singur. Dar pe cine portretizează ea, María, de fapt?

Te las pe tine să descoperi, iar dacă ai citit romanul, aștept să îmi spui impresiile tale mai jos. 😁

Ernesto Sábato- Tunelul (roman existențialist)

Ernesto Sabato

,,În orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…
E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor și nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine. Deși nici dracu’ nu știe ce trebuie să-și amintească oamenii și nici pentru ce, întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speței umane.” (Ernesto Sábato, Tunelul)

Așa începe romanul Tunelul, o concesie făcută existenței pentru a obține mântuirea. Este extrem de important să înțelegem contextul apariției lui, înainte de a ne scufunda în lectura propriu-zisă.

Revista argentiniana SUR

Context

Revista argentiniană Sur (cea care îi va publica și romanul) aduce pe plaiurile hispano-americane traduceri ale celor mai influenți gânditori existențialiști- Jean-Paul Sartre, André Malraux, Albert Camus și Franz Kafka. Impactul a fost unul semnificativ- de la hipersensibilitatea propusă de scrierile antecesorilor, saltul a dus la reflecții intrinseci valide, bazate pe realitatea crudă a războaielor, a decimărilor și lagărelor de concentrare, a angoasei constante și neliniștii viscerale cauzate de contextul politic și social din Argentina.

Literatura a fost impregnată de limbajul caracteristic. S-a materializat absurdul- existența ca atare nu mai avea niciun sens, iar indivizii nu mai erau capabili să-și construiască false grandori umane, țeluri ce s-ar fi șters odată cu moartea lor. Am vorbit despre existențialism la Simone de Beauvoir, dar hai să ne amintim câteva aspecte definitorii:

  • ideologie filosofică ce are în centrul omul și căutarea sensului său
  • rațiunea nu mai este suficientă pentru a te salva de neant, de sfârșit
  • solitudinea: omul este și va fi întotdeauna singur
  • vulnerabilitatea umană: sfârșitul este întotdeauna posibil în fiecare secundă, în fiecare următoare clipă care se scurge

Biografie

Pe 24 iunie 1911 se naște în orașul Rojas (provincie din Buenos Aires) Ernesto Roque Sábato. Este fiul lui Francesco Sábato și Giovanna Maria Ferrari, imigranți italieni din Calabria. Făceau parte dintr-o clasă socială medie, așa cum afirmă Sábato mai târziu. Tot el declară despre părinții lui următoarele: ,,tatăl meu era foarte sever, mama mea mă ascundea sub patul lor matrimonial pentru a evita să mă pedepsească”. Este cel de-al zecelea din cei unsprezece copii ai familiei, iar numele îl preia de la Ernesto José (al nouălea frate care nu a supraviețuit).

După terminarea școlii primare, își continuă studiile la ,,Colegio Nacional de La Plata” acolo unde îl întâlnește pe cel care îl va inspira în cariera literară: Pedro Henríquez Ureña. Studiile superioare le urmează, contrar așteptărilor, la ,,Facultad de Ciencias Físico-Matemáticas” în urma cărora se va dedica, o perioadă, cercetărilor din domeniu. Călătoriile în Europa îl familiarizează cu suprarealismul, dar și cu schimbările socio-economice care au loc înainte de cel De-al Doilea Război Mondial. Se confruntă cu o criză spirituală care îl face să chestioneze tot ce învățase și să afirme că, știința nu are răspunsuri la toate întrebările existențiale (îl citește pe Dostoievski și Tolstoi– în cel din urmă descoperă un anarhist asemenea lui).

Luis Borges si Ernesto Sabato la prima lor intalnire
Borges (stânga) și Sábato (dreapta), prima întâlnire, 13 feb 1975

Mișcarea peronistă (apărut la mijlocul anilor 40 în jurul lui Juan Domingo Perón) este cea care acutizează frământările și neliniștile tânărului poet. La scurt timp, realizează că mizeriile cu care se confruntă societatea argentiniană sunt parte dintr-o problematică mai amplă- capitalismul.

Primul articol publicat (1941) a fost ,,La invención de Morel” de Adolfo Bioy Casares, în revista Teseo din La Plata.

În 1945 publică prima carte:  Uno y el Universo

În 1948 apare El túnel (Tunelul) care este refuzat de toate editurile din Buenos Aires pentru ca, ulterior, să fie publicat în revista Sur. Primește critici foarte bune de la Albert Camus care îi va traduce romanul în franceză (romanul va fi tradus în alte 10 limbi).

Tunelul

Rezumat El túnel (Tunelul)

Pentru că ați citit deja începutul acestui roman, puteți observa că, la prima vedere, este un roman polițist care își dezvăluie crima și autorul său. S-ar părea că, acțiunea nu va crește gradual până la un punct critic, urmând aflarea deznodământului și pedepsirea făptașului. Aceasta a fost și intenția autorului care a deconstruit formula clasică a romanului, având o abordare proaspătă, revoluționară.

Acțiunea îl are în centru pe Juan Pablo Castel, un pictor de 38 de ani din Buenos Aires, un tip măcinat de schizofrenie și gânduri sumbre. Intelectualul rupt de cotidian, inadaptat voluntar, extrem de rațional, lucid și incapabil de empatie, Castel ilustrează individul alienat și singur. La una dintre expozițiile sale o întâlnește pe María Iribarne Hunter pe care va ajunge s-o ucidă din cauza geloziei. Nimic mai superficial, nu-i așa? Ei bine, află că acest roman are multe dedesubturi, pe care le vei descoperi odată cu însemnarea detaliilor.

Așadar, Castel ne spune: ,,în salonul de Primăvară din 1946 am expus o pânză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporționată și bine construită. Avea, în sfârșit, toate atributele pe care acești șarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală”. Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfășura o scenă minusculă și îndepărtată: o plajă pustie și o femeie care privea marea. O femeie care privea ca și cum ar fi așteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare și totală.”

Personajul feminin, Maria Iribarne

Asupra acelei ferestre din tablou a zăbovit Maria Iribarne. Nimeni altcineva se pare că nu a observat detaliul semnificativ, aspect ce îl determină pe Juan Pablo să devină obsedat de identitatea femeii. O întâlnește întâmplător într-o zi, încercând să își imagineze toate posibilitățile de desfășurare ale faptelor, nereușind să-și învingă timiditatea și să îi vorbească. Când, în cele din urmă, dialogul dintre cei doi are loc, lucrurile devin și mai bizare.

Pe María o cunoaștem doar prin ochii lui Juan Pablo:

,,Despre profilul ei de atunci nu-mi amintesc nimic. Avea o față frumoasă, dar aspră. Părul lung, castaniu. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și șase de ani, dar exista în ea ceva care o făcea să pară mai matură, ceva dintr-un om care trăise mult: nu părul argintiu de la tâmple și nimic altceva din aceste semne naturale, ci un lucru nedefinit, sufletesc: poate privirea.”

De asemenea, ea este căsătorită cu Allende (care îi este și văr). Juan Pablo află acest aspect și își continuă relația cu Maria, pe care deseori nu o înțelege. Are o fascinație dubitabilă pentru ea, care te face să te întrebi în permanență, ce are la bază obsesia lui. În această notă, romanul capătă o cu totul altă înțelegere- una freudiană.

Laura Hidalgo si Carlos Thompson in filmul El tunel, 1952
Laura Hidalgo și Carlos Thompson în filmul El túnel, 1952

O ultimă notă: relația celor doi protagoniști este, așa cum am spune astăzi, una cât se poate de toxică. Au numeroase conflicte, cu drame și pasiuni, cu accente de iubire tulburătoare și nebunie, la limita patologicului. Îi leagă însă ceva greu de ascuns, o legătură ancestrală, un cordon ombilical pe care Juan Pablo Castel încearcă să îl taie pe tot parcursul vieții sale. Și reușește doar prin uciderea unui necunoscute (o înjunghie în pântec), paradoxal, singura ființă care ar fi putut să îl înțeleagă. Abia în acest punct, protagonistul comite un act care se răsfrânge și asupra sa- devine cu adevărat singur. Dar pe cine portretizează ea, María, de fapt?

Te las pe tine să descoperi, iar dacă ai citit romanul, aștept să îmi spui impresiile tale mai jos. 😁

Găsești romanul aici: Ernesto Sabato – Tunelul – Cumpără (printrecarti.ro)

vezi și: Ernesto Sábato- Tunelul | Wanderer (irinavasile.com)

Lupul de stepă, Hermann Hesse

Hermann Hesse

,,A fost odată un anume Harry, căruia i se zicea lupul de stepă. Umbla pe două picioare, purta îmbrăcăminte și era om, dar de fapt nu era altceva decât un lup de stepă. Învățase multe din câte pot învăța oamenii cu mintea deschisă și era un bărbat destul de inteligent. Un singur lucru nu învățase însă: cum să fie mulțumit de el însuși și de viața lui.” (pp. 51)

Romanul

Pentru a rezuma acest roman în cuvinte simpliste, trebuie să știți că avem în centru un protagonist care nu doar că își caută sinele, ci îl și (de)construiește. Harry, un individ trecut de 45 de ani, care și-a pierdut elanul pe parcursul existenței sale, alege să subziste ca un lup- solitar, auster și inadaptat social (voluntar). Decide să își curme suferința traiului și știe că, la vârsta de 50 de ani se va sinucide, alăturându-se nemuritorilor (Goethe, Mozart). Într-o seară însă, atunci când stările sale dubitative ating paroxismul, o întâlnește pe Hermina: ,,o fată palidă, drăguță, într-o rochie de bal subțire, cu decolteu larg și cu o floare ofilită în păr”. (pp. 104) Între cei doi se leagă mai mult decât o simplă prietenie pentru că Hermina îl va învăța să danseze prin viață. Persoanele pe care le va întâlni ulterior (Maria, Pablo) vor încerca să îl reîntoarcă la fundamentele unei existențe simple bazată pe desfătări hedonice.

Schema pentru narațiunea din Lupul de stepa, personaje și legături dintre ele

Structură

Romanul este un manuscris lăsat de personajul principal, Harry Haller, unui nepot al proprietarei apartamentului unde locuiește o perioadă. Acesta îl va prefața și publica ulterior. Manuscrisul poartă titlul: Tratat despre lupul de stepă. Numai pentru nebuni.

Incipitul prezintă frământările celui care nu își găsește locul într-o societate burgheză, măcinată de frivolități și idealuri mărunte. Nu înțelege fericirea mundană, dar nici nu și-o dorește, construind în jurul său un întreg zid protector împotriva superficialului, îmbrățișând decadența nocturnă. Străbate străzile orașului ca un lunatic, căutând liniștea și sensul, indiferent din ce direcție ar putea veni ele. În acest periplu, vede o reclamă la un anume teatru magic și întâlnește un domn care îi oferă o carte: ,,Tratat despre lupul de stepă. Nu este pentru oricine”. Îndată ce începe lecturarea ei, Harry își dă seama de similitudinile dintre el și cel descris în carte, de cele două suflete care zac în ei- omul și lupul- și de incapacitatea de a se sinucide până când vor intra în cercul ,,nemuritorilor”.

Teatrul Magic, sigla

Îl va reîntâlni pe bărbatul care i-a oferit cartea la o înmormântare și îi va cere detalii despre acest teatru magic. Acesta îl direcționează către Vulturul Negru, acolo unde aveau loc de obicei reprezentațiile. Harry se cufundă și mai adânc în propria decepție: ,,Am mers dezamăgit, mai departe nici eu nu știam încotro mă îndrept, nu aveam niciun țel, nicio năzuință, niciun fel de obligații. Viața avea un gust îngrozitor de amar, simțeam cum scârba mea crește la culme, cum viața mea mă alunga, lepădându-se de mine. Mergeam mânios prin orașul cernit și mi se părea că totul miroase a pământ umed și a înmormântare”. (pp. 89)

Adâncit în reflecții, Harry se întâlnește întâmplător cu un prieten vechi, profesor, cu care a avut numeroase discuții despre mitologie și istorie. Este invitat să cineze, dar seara se încheie cu un conflict din cauza unui tablou care îl înfățișa pe Goethe într-o imagine inadecvată. Harry își confirmă încă o dată că societatea în care trăiește și pe care o detestă este un container elegant pentru filistini.

Harry și Hermina

Aceea este seara în care o va întâlni pe Hermina, a cărui nume îl ghicește rapid pentru că fata îi amintea de un prieten din copilărie, Hermann. Ea este cea care îl introduce în lumea plăcerilor burgheze: dansul, consumul de substanțe opiacee, iubirea pasională și muzica nouă. Tot Hermina îi face cunoștință cu Pablo, un saxofonist talentat, dar care lui Harry nu îi trezește decât o ușoară compasiune pentru lipsa de calități: ,,era limpede că existența lui nu avea niciun alt scop decât acela de a fi frumos, de a plăcea femeilor, de a purta gulere și cravate după ultima modă și numeroase inele pe degete”. (pp. 151) Pablo era opusului lui Harry: iubea muzica și viața și toate lucrurile simple. El îi va arăta protagonistului teatrul magic, acolo unde se vor materializa fanteziile și gândurile neînțelesului poet. Își va descoperi sinele fragmentat, va înțelege dinamica dintre om și lup și o va omorî pe Hermina. Teatrul, în forma unui semicerc, cu o oglindă la unul dintre capete și multe uși la celălalt, îl va învăța pe Harry o lecție importantă: nu poți fugi de propriul zbucium, iar dacă iadul îți este casă, fă-ți loc printre flăcări.

Imagine din filmul Lupul de stepa

,,Da, înțelegeam totul, îl înțelegeam pe Pablo, îl înțelegeam pe Mozart, undeva, îndărătul meu i-am auzit teribilul hohot de râs, știam că în buzunar aveam toate acele sute de mii de figuri ale jocului vieții, al cărui sens îl intuiam, cutremurându-mă, simțeam în mine voința de a lua jocul, încă o dată, de la capăt, de a gusta, încă o dată, chinurile sale, de a înfiora, încă o dată, de absurditatea lui, de a străbate încă o dată, iară și iară, infernul dinlăuntrul meu”.

Romanul este o autobiografie ficțională, iar Harry Haller nu este nimeni altul decât Hermann Hesse. Jocul de nume din roman (Harry, Hermina, Hermann- personaje care ilustrează aceeași personalitate deconstruită) m-au făcut să iau în considerare, la început, posibile tendințe narcisiste. Însă maniera în care se raportează la cei din jur mi-a confirmat cât de singur era de fapt Harry și cât de puțin probabil ar putea fi un egocentric. Cu o scriitură impecabilă, romanul trasează granițele unei lumi postumaniste, în care necesitatea de înțelegere a complexității ființei prevalează tradiția dihotomică minte-corp. Astfel, omul se dezvăluie ca fiind o depozitare stângace de convenții, norme societale, obiceiuri și tipice evenimente din existență. Contestarea permanentă a ordinii, a substratului burghez, dar și a tradiției (filosofice, literare, muzicale) ca atare plasează romanul în afara timpului, devenind, împreună cu Hesse, nemuritor.

Hermann Hesse la mașina de scris
Hermann Hesse, 1960

Tu ai citit cartea? Ce gânduri ți-a lăsat?

O poți găsi aici: Hermann Hesse – Lupul de stepa – elefant.ro

Vezi și: Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir | Wanderer (irinavasile.com)

Diligența de marți

(Victor Brauner, autoportret premoniție, 1930)

Se înserase. Lumina din camera alăturată oglindea ziarele aruncate în colț, masa de cafea murdară și cele trei mucuri de țigară pe care le lăsase la prânz. Luă caietul și notă:

Corbul. Lampa. Diligența de marți.

Se întinse. Podeaua era șubredă și mirosea a mucegai. Privi peretele decojit și contemplă crengile deșănțate care îi proiectau fascinante forme din subterană. Se opri. Luă un chibrit, apoi un altul și un altul. Cele câteva secunde de existență lemnoasă îl frapau. Jocul, scânteia- totul pentru a lumina abisul și a te stinge în tăcere, unde nu te vede nimeni și miroase a mucegai.

T. se lăsă pătruns de propria-i întunecime și ațipi. Acela a fost momentul în care mintea lui dănțui ca o cadână sub mirajul tobelor. Toate ascunzișurile lumii zăceau în trecutu-i îndepărtat: mireasma florilor de mai, zilele lungi de duminică la ceai și plăcintă cu mere a mătușii Olga. Cuprins de neîntrerupta frenezie de simțuri, urcă alene scările până la mansardă acolo unde zăceau, sleite de puteri, ultimele amintiri. Cotrobăi prin cutii, alese cu grijă niște poze înrămate și le puse deoparte. Reminiscențele putrede ale adolescenței se descompuneau, bucată cu bucată, la fiecare întoarcere a filei de album. A vrut să plângă, dar știa că pentru asta are nevoie de puterea care nu îi mai aparținea. Istovit, bătrân și singur, își confirmă că era doar o prezență fantasmagorică dintr-o epocă tristă. Își continuă periplul prin timp imediat după infuzia obținută întotdeauna cu flori proaspete de tei.

Reminiscențe

Copilandru fiind, regăsi leagănul din cireș din care mai atârna doar funia ruptă. Acest ștreang ce păstra umbra unui copil fericit era condamnarea sa la viață. Trecuse prin grădina uscată unde nu mai găseai decât ciulini și o neîntinată melancolie de noiembrie și se opri lângă hotarul vecin. Măsură îndepărtatul orizont și simți cum întreaga ființă se împreună cu răsăritul tandru. Voia să își aprindă o ultimă țigară, însă realizează îndată că nu are foc. Renunță. Își scormoni buzunarele și tot ce găsi era un figurină de ceară pe care o pierduse cu mulți ani în urmă- întruchiparea celei mai frumoase balerine fără mâini. Cum e posibil, cugetă, ca o ființă atât de suavă să își piardă tocmai prelungirile firii care o fac ceea ce este? Apoi își aminti că el era cel care, într-unul dintre lungile sale experimente, îi rupse cele două membre pentru a vedea ce mai rămâne, ce sevă se va prelungi din ruptura-i permanentă. Se întristă. Și-ar fi dorit să fi rămas agățat în timp, între nașterea și dezmembrarea balerinei și să trăiască precum un curios neexperimentat, o celulă solitară mișcată de muzica bună și de necunoscut.

Ce ți-e și cu lumea, își spuse- tot fastul steril, toată grandoarea iluzorie, tot haosul lucid. Doar rutina prevalează sensul!

Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern. Muncește. Miroase bujorii. Dormi.

Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern..

Ora 5 dimineața și niciun zgomot. Totul se fi comprimat în radioul din bucătărie care huruia necesități anticipabile. Se uită la ceas, apoi la cele trei mucuri de țigară de ieri și stinse lampa.

Privi cerul neted, lumina grațioasă a concretului și teiul bătrân. Corbul îl aștepta de câteva zile și T. știa că tot ce mai poate prinde din existență este diligența de marți.

Corbul. Lampa. Diligența de marți.

Inspired by: Hermann Hesse | Biography, Facts, & Books | Britannica

Vezi și: Periplu în timp | Wanderer (irinavasile.com)