Acasă,  Cafeluța de dimineața,  Recenzii

Zilele de luni cu Baudelaire

După un sfârșit de săptămână ploios, l-am luat în brațe pe Baudelaire și am știut că ziua de luni va fi asemeni lui: ciudată, boemă și apatică. Am pus ibricul pe foc, am pregătit o cafea deplorabilă și m-am așezat într-un cotlon al camerei să pot citi în liniște.

Fenomenul Baudelaire

În vara anului 1867, într-un spital parizian se stinge din viață scrâșnind din dinți și înjurând ,,Crénom” poetul care nu s-a bucurat de o recunoaștere pe măsura geniului său. Legenda personalității sale îi acoperise valoarea scrierilor din cauza conduitei ce sfida normele vremii. După ce este dat afară de la Liceul Louis le Grand părinții, mama și tatăl vitreg (generalul Aupick) îl trimit în Indii pentru reabilitare. Înclinațiile către nonconformismul situațional îl fac să se furișeze din insula Bourbon (Réunion) pe un alt vas cu care revine acasă. Când împlinește 18 ani își cere partea de moștenire pe care o înjumătățește în doi, după ce se instalează la Hotelul Pimondan din insula Saint-Louis. Vestimentația costisitoare și cel puțin excentrică (neagră sau albastră, nasturi metalici, umeri lați, cravată roșie, mănuși roz), petrecerile neîntrerupte în compania femeilor și uzul vicios al narcoticelor îi prevalează destinul sumbru. Este pus sub tutelă judiciară pentru a-i salva rămășițele moștenirii, dar și sănătatea care se degrada zi după zi.

Charles Baudelaire

Recită deseori Une charogne și Le Vin de l’assassin, în cafenelele îmbibate de fum gros și plăceri desuete, poeme care fac parte din volumul ce avea să se numească ,,Les Lesbiennes”, ulterior ,,Les Limbres” și în cele din urmă ,,Les fleurs du mal” (nume dat de contemporanul său Hippolyte Babou). După apariția volumului, Charles Baudelaire este dat în judecată pentru periclitarea moralității publice, fapt ce îi cauzează amplificarea metehnelor.

Ce spune Sainte-Beuve despre poet

Trece granița romantismului și a esteticii sale și îi depășește pe Sainte-Beuve și H. A. Taine și devine criticul și esteticianul francez al secolului al XIX-lea. Deși renumele său literar a rămas în umbră pe parcursul scurtei sale existențe, câțiva contemporani au încercat să îl sprijine în demersul său de o bizarerie decadentă: Hugo, Flaubert, Gautier, Leconte de Lisle, Barbey d’Aurevilly și chiar Sainte-Beuve. Cel din urmă, criticul desăvârșit al vremii, îl sprijină după apariția celei de-a doua ediții din Les Fleurs du mas (1861) spunând: ,,acest chioșc ciudat, construit din mici bucăți de lemn colorate (en marqueterie), de o originalitate concertată și compozită, care atrage de câtva timp privirile asupra capului extrem al Kamciatkăi romantice, așa numesc eu Nebunia Baudelaire.” (V. Streinu, pp. 7)

După ce îi fusese refuzată tipărirea celei de-a treia ediții poetul dezvăluie adevăratele sale porniri antinomice care au dus la creația volumului controversat și afirmă despre sine următoarele:

,,în această carte atroce mi-am pus toată inima, toată duioșia, întreaga mea religie (travestită), întreaga mea ură, dar este adevărat că voi scrie contrariul, că voi jura pe toți zeii că e o carte de pur meșteșug (<d’art pur>), de maimuțăreală, de jonglerie și voi minți ca un șarlatan (<arracheur de dents>).”

Pagina-titlu a ediției din 1857 cu comentarii ale autorului
Pagina-titlu a ediției din 1857 cu comentarii ale autorului

Spleen

Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân

Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân

Care de scârba curții slugarnice și vane

Stă plictisit cu câinii și alte lighioane.

Nimic nu-l mai desfată, nici jocuri, nici vânat,

Nici plebea care moare în curte la palat.

Bufonul, plin de snoave și tare-n zeflemele,

Nu poate pe-acest bolnav pervers să-l mai înșele;

Luxosu-i pat în rece mormânt e prefăcut

Și doamnele de-onoare, care găsesc plăcut,

Nu știu ce desfrânate găteli să mai scornească

Să-l facă pe acest june schelet să mai zâmbească.

Savantul care-i bate monezi n-a izbutit

Din trupu-i să stârpească tot ce e pervertit

Și-n băile de sânge la Roma renumite

N-a mai putut să-nvie cu leacuri tăinuite.

Cadavru-aceasta-n care drept sânge curg, încete

Și verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe.

Al. Philippide

Cel care își vopsea părul în verde și declara cu un umor negru neînțeles cât de delicioși sunt creierii prăjiți de copii avea să influențeze o întreagă viitoare generație de poeți: Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine și Villiers de L’Isle-Adam, pentru Rimbaud fiind ,,un vrai Dieu”.

Poeziile lui Baudelaire relevă dedesubturile nu tocmai plăcute ale umanului, profunzimile întunecoase și instinctul pur, frica, ridicolul și grotescul. Oricât de mult încearcă să și le ascundă, deseori pentru a se conforma, ele subzistă și se arată când individul este cel puțin vulnerabil. Atunci când ființa este copleșită de această predilecție stranie se naște creatorul, la fel ca în cazul lui Baudelaire, acest personaj care a răsturnat o ordine literară și care și-a îmbrățișat cele mai adânci porniri, întâi blamate, iar apoi aclamate secole de-a rândul.

Les Fleurs du mal, Carlos Schwabe, 1900
Les Fleurs du mal, Carlos Schwabe, 1900
Spleen et Idéal, Carlos Schwabe, 1907
Spleen et Idéal, Carlos Schwabe, 1907

Baudelaire a fost adus în literatura română destul de tardiv, întâi de Titu Maiorescu, iar apoi de autori junimiști care l-au tradus treptat: V. Pogor, Ciru Oeconomu, G. D. Pencioiu, V. Chardin. Asimilează substanța scrierilor lui Baudelaire și Bacovia și Arghezi ajungând în cele din urmă să își contureze identitatea estetică.

Mai este Baudelaire actual? Ce poeți preferați ai?

Găsești poeziile lui aici: Charles Baudelaire – Poezii (poetii-nostri.ro)

Vezi și: Hiraeth sau despre dor | Wanderer 2021 (irinavasile.com)

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.