Se înserase. Lumina din camera alăturată oglindea ziarele aruncate în colț, masa de cafea murdară și cele trei mucuri de țigară pe care le lăsase la prânz. Luă caietul și notă:
Corbul. Lampa. Diligența de marți.
Se întinse. Podeaua era șubredă și mirosea a mucegai. Privi peretele decojit și contemplă crengile deșănțate care îi proiectau fascinante forme din subterană. Se opri. Luă un chibrit, apoi un altul și un altul. Cele câteva secunde de existență lemnoasă îl frapau. Jocul, scânteia- totul pentru a lumina abisul și a te stinge în tăcere, unde nu te vede nimeni și miroase a mucegai.
T. se lăsă pătruns de propria-i întunecime și ațipi. Acela a fost momentul în care mintea lui dănțui ca o cadână sub mirajul tobelor. Toate ascunzișurile lumii zăceau în trecutu-i îndepărtat: mireasma florilor de mai, zilele lungi de duminică la ceai și plăcintă cu mere a mătușii Olga. Cuprins de neîntrerupta frenezie de simțuri, urcă alene scările până la mansardă acolo unde zăceau, sleite de puteri, ultimele amintiri. Cotrobăi prin cutii, alese cu grijă niște poze înrămate și le puse deoparte. Reminiscențele putrede ale adolescenței se descompuneau, bucată cu bucată, la fiecare întoarcere a filei de album. A vrut să plângă, dar știa că pentru asta are nevoie de puterea care nu îi mai aparținea. Istovit, bătrân și singur, își confirmă că era doar o prezență fantasmagorică dintr-o epocă tristă. Își continuă periplul prin timp imediat după infuzia obținută întotdeauna cu flori proaspete de tei.
Reminiscențe
Copilandru fiind, regăsi leagănul din cireș din care mai atârna doar funia ruptă. Acest ștreang ce păstra umbra unui copil fericit era condamnarea sa la viață. Trecuse prin grădina uscată unde nu mai găseai decât ciulini și o neîntinată melancolie de noiembrie și se opri lângă hotarul vecin. Măsură îndepărtatul orizont și simți cum întreaga ființă se împreună cu răsăritul tandru. Voia să își aprindă o ultimă țigară, însă realizează îndată că nu are foc. Renunță. Își scormoni buzunarele și tot ce găsi era un figurină de ceară pe care o pierduse cu mulți ani în urmă- întruchiparea celei mai frumoase balerine fără mâini. Cum e posibil, cugetă, ca o ființă atât de suavă să își piardă tocmai prelungirile firii care o fac ceea ce este? Apoi își aminti că el era cel care, într-unul dintre lungile sale experimente, îi rupse cele două membre pentru a vedea ce mai rămâne, ce sevă se va prelungi din ruptura-i permanentă. Se întristă. Și-ar fi dorit să fi rămas agățat în timp, între nașterea și dezmembrarea balerinei și să trăiască precum un curios neexperimentat, o celulă solitară mișcată de muzica bună și de necunoscut.
Ce ți-e și cu lumea, își spuse- tot fastul steril, toată grandoarea iluzorie, tot haosul lucid. Doar rutina prevalează sensul!
Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern. Muncește. Miroase bujorii. Dormi.
Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern..
Ora 5 dimineața și niciun zgomot. Totul se fi comprimat în radioul din bucătărie care huruia necesități anticipabile. Se uită la ceas, apoi la cele trei mucuri de țigară de ieri și stinse lampa.
Privi cerul neted, lumina grațioasă a concretului și teiul bătrân. Corbul îl aștepta de câteva zile și T. știa că tot ce mai poate prinde din existență este diligența de marți.
Inspired by: Hermann Hesse | Biography, Facts, & Books | Britannica
