,,În orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…
E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor și nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine. Deși nici dracu’ nu știe ce trebuie să-și amintească oamenii și nici pentru ce, întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speței umane.”
Așa începe romanul Tunelul, o concesie făcută existenței pentru a obține mântuirea. Este extrem de important să înțelegem contextul apariției lui, înainte de a ne scufunda în lectura propriu-zisă.
Revista argentiniană Sur (cea care îi va publica și romanul) aduce pe plaiurile hispano-americane traduceri ale celor mai influenți gânditori existențialiști- Jean-Paul Sartre, André Malraux, Albert Camus și Franz Kafka. Impactul a fost unul semnificativ- de la hipersensibilitatea propusă de scrierile antecesorilor, saltul a dus la reflecții intrinseci valide, bazate pe realitatea crudă a războaielor, a decimărilor și lagărelor de concentrare, a angoasei constante și neliniștii viscerale cauzate de contextul politic și social din Argentina.
Literatura a fost impregnată de limbajul caracteristic. S-a materializat absurdul- existența ca atare nu mai avea niciun sens, iar indivizii nu mai erau capabili să-și construiască false grandori umane, țeluri ce s-ar fi șters odată cu moartea lor. Am vorbit despre existențialism la Simone de Beauvoir, dar hai să ne amintim câteva aspecte definitorii:
- ideologie filosofică ce are în centrul omul și căutarea sensului său
- rațiunea nu mai este suficientă pentru a te salva de neant, de sfârșit
- solitudinea: omul este și va fi întotdeauna singur
- vulnerabilitatea umană: sfârșitul este întotdeauna posibil în fiecare secundă, în fiecare următoare clipă care se scurge
Biografie
Pe 24 iunie 1911 se naște în orașul Rojas (provincie din Buenos Aires) Ernesto Roque Sábato. Este fiul lui Francesco Sábato și Giovanna Maria Ferrari, imigranți italieni din Calabria. Făceau parte dintr-o clasă socială medie, așa cum afirmă Sábato mai târziu. Tot el declară despre părinții lui următoarele: ,,tatăl meu era foarte sever, mama mea mă ascundea sub patul lor matrimonial pentru a evita să mă pedepsească”. Este cel de-al zecelea din cei unsprezece copii ai familiei, iar numele îl preia de la Ernesto José (al nouălea frate care nu a supraviețuit).
După terminarea școlii primare, își continuă studiile la ,,Colegio Nacional de La Plata” acolo unde îl întâlnește pe cel care îl va inspira în cariera literară: Pedro Henríquez Ureña. Studiile superioare le urmează, contrar așteptărilor, la ,,Facultad de Ciencias Físico-Matemáticas” în urma cărora se va dedica, o perioadă, cercetărilor din domeniu. Călătoriile în Europa îl familiarizează cu suprarealismul, dar și cu schimbările socio-economice care au loc înainte de cel De-al Doilea Război Mondial. Se confruntă cu o criză spirituală care îl face să chestioneze tot ce învățase și să afirme că, știința nu are răspunsuri la toate întrebările existențiale (îl citește pe Dostoievski și Tolstoi– în cel din urmă descoperă un anarhist asemenea lui).
Mișcarea peronistă (apărut la mijlocul anilor 40 în jurul lui Juan Domingo Perón) este cea care acutizează frământările și neliniștile tânărului poet. La scurt timp, realizează că mizeriile cu care se confruntă societatea argentiniană sunt parte dintr-o problematică mai amplă- capitalismul.
Primul articol publicat (1941) a fost ,,La invención de Morel” de Adolfo Bioy Casares, în revista Teseo din La Plata.
În 1945 publică prima carte: Uno y el Universo
În 1948 apare El túnel (Tunelul) care este refuzat de toate editurile din Buenos Aires pentru ca, ulterior, să fie publicat în revista Sur. Primește critici foarte bune de la Albert Camus care îi va traduce romanul în franceză (romanul va fi tradus în alte 10 limbi).
Rezumat El túnel (Tunelul)
Pentru că ați citit deja începutul acestui roman, puteți observa că, la prima vedere, este un roman polițist care își dezvăluie crima și autorul său. S-ar părea că, acțiunea nu va crește gradual până la un punct critic, urmând aflarea deznodământului și pedepsirea făptașului. Aceasta a fost și intenția autorului care a deconstruit formula clasică a romanului, având o abordare proaspătă, revoluționară.
Acțiunea îl are în centru pe Juan Pablo Castel, un pictor de 38 de ani din Buenos Aires, un tip măcinat de schizofrenie și gânduri sumbre. Intelectualul rupt de cotidian, inadaptat voluntar, extrem de rațional, lucid și incapabil de empatie, Castel ilustrează individul alienat și singur. La una dintre expozițiile sale o întâlnește pe María Iribarne Hunter pe care va ajunge s-o ucidă din cauza geloziei. Nimic mai superficial, nu-i așa? Ei bine, află că acest roman are multe dedesubturi, pe care le vei descoperi odată cu însemnarea detaliilor.
Așadar, Castel ne spune: ,,în salonul de Primăvară din 1946 am expus o pânză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporționată și bine construită. Avea, în sfârșit, toate atributele pe care acești șarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală”. Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfășura o scenă minusculă și îndepărtată: o plajă pustie și o femeie care privea marea. O femeie care privea ca și cum ar fi așteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare și totală.”
Asupra acelei ferestre din tablou a zăbovit Maria Iribarne. Nimeni altcineva se pare că nu a observat detaliul semnificativ, aspect ce îl determină pe Juan Pablo să devină obsedat de identitatea femeii. O întâlnește întâmplător într-o zi, încercând să își imagineze toate posibilitățile de desfășurare ale faptelor, nereușind să-și învingă timiditatea și să îi vorbească. Când, în cele din urmă, dialogul dintre cei doi are loc, lucrurile devin și mai bizare.
Pe María o cunoaștem doar prin ochii lui Juan Pablo:
,,Despre profilul ei de atunci nu-mi amintesc nimic. Avea o față frumoasă, dar aspră. Părul lung, castaniu. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și șase de ani, dar exista în ea ceva care o făcea să pară mai matură, ceva dintr-un om care trăise mult: nu părul argintiu de la tâmple și nimic altceva din aceste semne naturale, ci un lucru nedefinit, sufletesc: poate privirea.”
De asemenea, ea este căsătorită cu Allende (care îi este și văr). Juan Pablo află acest aspect și își continuă relația cu Maria, pe care deseori nu o înțelege. Are o fascinație dubitabilă pentru ea, care te face să te întrebi în permanență, ce are la bază obsesia lui. În această notă, romanul capătă o cu totul altă înțelegere- una freudiană.
O ultimă notă: relația celor doi protagoniști este, așa cum am spune astăzi, una cât se poate de toxică. Au numeroase conflicte, cu drame și pasiuni, cu accente de iubire tulburătoare și nebunie, la limita patologicului. Îi leagă însă ceva greu de ascuns, o legătură ancestrală, un cordon ombilical pe care Juan Pablo Castel încearcă să îl taie pe tot parcursul vieții sale. Și reușește doar prin uciderea unui necunoscute (o înjunghie în pântec), paradoxal, singura ființă care ar fi putut să îl înțeleagă. Abia în acest punct, protagonistul comite un act care se răsfrânge și asupra sa- devine cu adevărat singur. Dar pe cine portretizează ea, María, de fapt?
Te las pe tine să descoperi, iar dacă ai citit romanul, aștept să îmi spui impresiile tale mai jos. 😁
