Nu există în lume bucurie mai mare decât să te cuprind pe neașteptate, să-ți nimicesc paloarea obrajilor cu un zâmbet, să te chem înlăuntrul meu și să te dăruiesc frumuseții universale. Se strâng nimicurile și dansează în ploaie. Tu ai văzut ploaia? Scrisoare de dragoste încheiată.

Sfârșit de august, început de poezie


Nu există în lume bucurie mai mare decât să te cuprind pe neașteptate, să-ți nimicesc paloarea obrajilor cu un zâmbet, să te chem înlăuntrul meu și să te dăruiesc frumuseții universale. Se strâng nimicurile și dansează în ploaie. Tu ai văzut ploaia?

Scrisoare de dragoste încheiată.

Beție de cuvinte într-o noapte pe la două. Cameră la demisol, o singură ferestruică deasupra capului și un singur scaun în penumbră, undeva în colțul din dreapta. Caiete, ziare și bonuri de masă. Pachetul de țigări și oglinda crăpată de pe peretele opus. O altă grămadă mică de nimicuri mari. Mă întorc pe o parte și mă strâng. Trec secunde în existența-mi întreruptă de flori de liliac, în care încerc să-mi umplu paharul cu slove potrivite. Trec minute de stări și minute de noi. Trec ore de pași și clipe de solitudine sacră. Treci și tu…

Poezia începutului

Se strânge clepsidra, îmi respiri cenușa și mă creezi pe de-a-ntregul. Mă lipesc de corpul tău și îți rup o coastă roasă de molii. Îți devin Evă, dar tu nu-mi ești decât șarpe. Îți dăruiesc esența, dar tu nu o poți mesteca; ți-e frică de oameni. Te zvârcolești, tremuri și mi te înfășori sub piept. Ești doar un soi de profunzime diletantă, un mit ascuns în adevăruri necreditabile. Toți te privesc și nu te admite nimeni, în timp ce tu cazi și cazi și cazi..

Privesc pe geam și văd cum toate celelalte geamuri abundă în umanitate febrilă. Câți oameni, atâtea pustiuri. Câtă durere și cât sacrilegiu pentru un suflet care sângerează, pentru o nulitate absolută. Câtă noapte în lume și câte gânduri nerostite. Natura e dură deseori cu indivizii. Unii poartă în brațe frumusețile ei desăvârșite și zâmbesc privind cerul și nemărginirea sa. Unii se grăbesc de zor să prindă viața de picioare și să râdă de cât nonsens conține. Dar mai sunt oameni care poartă pe umeri cele mai sumbre zvârcoliri ale umanității. Acolo mi se înghesui și mi te supui așa cum numai îndrăgostiții de întuneric se pot supune lunii care-și plânge stelele căzătoare.

Oamenii spun despre mine că sunt. Atât. Adjectivele sunt supraestimate.

Fără alte încercări

În idealismul meu exprimat precoce am crezut că, niciuna dintre ipotezele pe care apucaseși să mi le expui, nu putea fi reală. Ești încă aici. Ai fost saturat de durerea-ți sugrumată într-un pumn. Ai vidat iubirea. În suficiența ta, ai găsit confortabil să îmi spui că sunt totul. Și am fost.. tot ce e vital trist și sacru și se termină considerabil .. strop cu strop până la ultima fărâmă de candoare.

Revăd în oglinda crăpată fiecare dimineață în care mă trezeam privindu-te, dorind să te cuprind. Revăd fiecare gând care mă făcea să-mi lepăd frumusețea pentru a te proteja. Tu nu puteai fi descompus, nu aș fi putut accepta să te știu înfrânt de propria-ți incapacitate, de propria-ți mișcare naivă printre muritori. Mi-ai smuls iubirea cu pumnii, construind iluzii din pulberea-mi uitată. Mi-ai fost sens într-o lume unde cadavrele se cred oameni, unde simțirea e înlocuită de certitudini și umanitatea de narcisism scuzabil, circumstanțial. 

Eu n-am iubit iubirea, am iubit pustiul.

Puncte… trei.

Nu închid ochii și nu văd nimic. Contururi stranii se perindă pe lângă mine, timid, fără chip și fără sens. Oameni? Nostalgii scăldate în toamnă. Mă sugrumă iar serile târzii de august când tot ce văd sunt apusurile…din tramvai. Pe tine ce gânduri te încearcă atunci când, în obscuritatea nopții, te vezi dezbrăcat de orice straie, de orice minte păgână care îți îmbracă sorții?

Mie copacii-mi cântă a țambal, păsările-mi șuieră neantul, în timp ce eu, un melc fără cochilie, îmi caut corpusul de simțăminte lepădate la etajul doi. Ce ți-e și cu muzica! Plouă iar. Picăturile se zbat să ajungă pe geamul murdar și sună a ropote de aplauze de la finele unei scenete mediocre.

Simțit-ai vreodată cerurile despicându-se și curgând șiroaie șiroaie, curățind toată durerea din noi? Nu, ție nu îți place ploaia. Mi te-am crezut uman, special între specii a căror existență este statistică, dar am uitat că ai solzi. Tot ce rămâi este.. mai rămâi.

Sunt aceeași agonie simfonică, același sens pe care l-ai lăsat în parc. Sunt o bizarerie subdezvoltată într-un corp străin și, în continuare, îmi caut cochilia.

Vrei să îmi fii casă? Carcasă, lut, pădure? Vrei să-mi fii?

Pentru tine

Am plantat bujori în capul tău să am frumusețe de care să mă agăț. Am desenat un eden rupestru departe de orice suflu uman, de tot ce e placid și neted și limpede. M-am trezit în gol agățată de același neant pe care îl contestai. Și tu ai vrut să fii relevant, știu. Mi-am părăsit mintea așa cum îți părăsești iubita după ce ai hrănit-o cu jumătăți. Jalnic. M-ai rostogolit ca pe o piatră vulcanică până m-ai stins și nu mi-ai fost Sisif. M-am temut să cad din nou în aceeași humă ordinară pe care o vezi în orice vietate care mișcă. Mi-am aruncat rochiile și creioanele. Abia atunci am început să-mi strig existența pentru că ea dispăruse și…fără să îmi dau seama… se prefăcuse iar în bujori.

Steril. Totul a devenit steril- conversații, drumuri, simțăminte.

Mi-e dor. Mi-e groază.

(…)

Mi-am vărsat paharul mai devreme, scuze. S-au rostogolit toate slovele pe care le țineam ascunse în sertarul cu bomboane de la fostul Crăciun. Știi, mai am cutia metalică împodobită cu desene, dar acum nu se mai văd. A fost îmbrățișată de rugină, însă nu am putut s-o arunc. Poate într-o zi, te vei întoarce s-o iei. Am lăsat toate lucrurile în ordinea lor: cioburile, molia uscată, bujorii și iubirea.

Mai scrie-mă uneori.

Cu dor,

I.

Inspirată de Blecher: Max Blecher, un alchimist al durerii (mnlr.ro)

Vezi și: Inimi cicatrizate, M. Blecher | Wanderer (irinavasile.com)

3 comentarii la „Scrisoare de dragoste

  1. Fermecător. Un așa sentiment văruit trezește gelozia în oricine. Sau în orice – alt șarpe – că nu poate fi în locul lui, al așteptatului.

    De câte ori avem voie să citim/om? Care e limita?
    Mulțumesc,
    Elena.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articolul următor

Nadejda

joi sept. 2 , 2021
Ți-e toamnă iar, Nadejda. Roua proaspătă îți acoperă obrajii trecuți prin ultima vară. Privești răsăritul de la geamul mic ce dă spre strada golită de suflare și te întrebi dacă ai pus ibricul pe foc. Îți plimbi oasele prin camera slab luminată încercând să îți găsești halatul.
Nadejda

S-ar putea să-ți placă