Nadejda

Nadejda
Nadejda

Ți-e toamnă iar, Nadejda. Roua proaspătă îți acoperă obrajii trecuți prin ultima vară. Privești răsăritul de la geamul mic ce dă spre strada golită de suflare și te întrebi dacă ai pus ibricul pe foc. Îți plimbi oasele prin camera slab luminată încercând să îți găsești halatul. Te împiedici de scaunul mic pe care l-ai lăsat cu o seară înainte lângă plită, știind că va trebui să aprinzi candela. Câțiva pași și ajungi la măsuța acoperită de mușama roasă și de amintiri. Te apleci, dai la o parte materialul ce-ți acoperă singură ferestruică din odaie și prin minte nu-ți trece decât dorul: de vară, de îndepărtatele vieți și de copii. Sunt bătrâni și ei acum, și ei se zbat în umezeala rece, și ei suferă, și ei sunt atât de departe.

Mentă pentru ceai

S-a încălzit apa și ieși îndată să cauți recipientul în care ții frunzele uscate. Alegi menta și o pui în cană. O liniște viscerală îți pătrunde-n oase. Te întorci către iconița din mijlocul camerei să îți spui rugăciunea. Toată suflarea se adună în slovele rostogolite, iar aerul de septembrie adie a târziu. În solitudinea-ți întâmplătoare regăsești tainica neînțelegere a lumii care astăzi abundă în freamăte prelungi. Tu nu mai ești aici. Ai plecat de mult și ai împărțit viața în două; într-o bosceluță au încăput toate straiele, puține, și cele câteva cărți rusești. Ai vrut să fii liberă și ai devenit. Toată iubirea ți se comprimă acum în minusculele bucăți de ceară caldă. Mai aprinzi o lumânare. Nimeni nu-ți scapă gândurilor înăbușite de alean și de tristeți ascunse în sunduc.

Revezi satul împânzit de frunze uscate și de pași grăbiți. Îți desprinzi brațele-ți grele de trupul gârbovit și zâmbești umbrelor. Cei plecați trebuie să se trezească și ei în curând și parcă te caută cu gândul să le pregătești și lor ceai. Te ascunzi în cel mai îndepărtat cotlon din izbă și îți proiectezi ca pe un ecran viu agitația din casă. Râsete, îmbrățișări, vocile care se amestecă unele cu altele într-un zumzet neîncetat- vuiește viața în cele două încăperi unde se înghesuie atâtea suflete. Vântul se întețește, iar crengile joase ale nucilor întrerup retrospecția matinală. Te cutremuri și te lași absorbită de prezent.

Întreruperi pământești

Îți bei singură ceaiul în tihnă și ieși în curtea bântuită astăzi tot de umbre. Plouă. Rând pe rând ți se relevă întregul univers obiectual. Întreaga suflare pământească le cântă heruvimilor sub potopul acid de lacrimi. Trebăluiești suprimând neliniștea ce te scufundă în iureșul mundan. Te agăți de lume și lumea se agață de poalele tale pentru a nu-și pierde esența. Continuă să cânte în timp ce tu legi un snop de paie. Poate cândva le va fi trebuincios în ogradă și tu știi cât de împrăștiați sunt ei. Aduni gutui și mere din pomul care nu s-a uscat și bucuria îți umple tâmplele îmbătrânite.

Nadejda

Nimicnicie

Intri în casă, ieși, intri, ieși… De câte ori să mai repeți mișcarea până când o privire să-ți scalde toamna în iubire desăvârșită? Câte zile vor mai trece până când huma umezită de ploi își va cere leșurile? Nu mai e nimic de făcut, nimic de zis, nimicul nimicului se prăbușește peste grădina golită de roade.

Un singur lucru mai poți face. Din grămada de cărți învelită într-o frumoasă broboadă rusească alegi la întâmplare una. Îți lepezi veștmântul autumnal și pășești către bucata de lemn reprezentând sanctitatea ostenită. Dintr-o dată solitudinea se topește sub căldura lumânării. E ultima și trebuie s-o drămuiești cu chibzuință. Se va stinge și ea, iar la candelă nu mai ajungi. Poate nu mai ai ulei sau fitil sau puteri să te ridici din mormântul încă neastupat.

Îți vin în minte copiii. Atât îți mai dorești: să îi mai vezi o dată și să nu mai fie toamnă.

vezi și: Fragilități | Irina Vasile | Wanderer