Au trecut luni de zile de la ultimul răsărit pe care l-am admirat, lăsându-mă purtată de lâncezeala și de liniștea impenetrabilă a dimineții. Arareori se mai aude câte o mașină, iar în apropiere, nu se întrezărește nicio licărire. Întuneric htonian. Un singur insomniac este bântuit de exciziile nocturne. Dispărut în ficțiune, mistuie dialectici în uitare. …
Plânsul lui Mefistofel. Deasupra noastră frunze. Dedesubt, pământ iubit de brumă. Toamnă fără sfârșit în juru-mi, sfârtecată de pauze prelungi.
Nu există în lume bucurie mai mare decât să te cuprind pe neașteptate, să-ți nimicesc paloarea obrajilor cu un zâmbet, să te chem înlăuntrul meu și să te dăruiesc frumuseții universale. Se strâng nimicurile și dansează în ploaie. Tu ai văzut ploaia? Scrisoare de dragoste încheiată.
Fragilități. Jurnal de poetă. Scriu. Am zis că scriu și gestul mașinal, continuu, de a apăsare a tastelor îmi dictează un ritm absolut dezordonat.
Diligența de marți. Se înserase. Lumina din camera alăturată oglindea ziarele aruncate în colț, masa de cafea murdară și cele trei mucuri de țigară pe care le lăsase la prânz. Luă caietul și notă: Corbul. Lampa. Diligența de marți.
Într-o frumoasă zi de vineri..nu, nu, șterge asta. Într-o zi, cum sunt toate zilele, am decis să îmi iau în brațe neputința. Aveam 12 ani și nicio preocupare viscerală. Am ales un loc liniștit, departe de ochii privitorilor și am aruncat-o în neant. Ciudată chestiune pentru că întotdeauna a reușit să se întoarcă la mine. …
Memento mori. Deseori privesc oamenii ca pe un soi de extensie a timpului, a firescului. Deși se agită constant, se mișcă, se succed în generații, se înmulțesc şi capătă sens, apoi se pierd, timpul îi şterge pe toţi.
Începutul. Prima zi din 2020 si prima zi în care îndrăznesc să deschid acest caiet virtual și să tastez câteva cuvinte despre ceața absolută în care mă scald. Indivizii tind să supraaprecieze începuturile în aceeași manieră pe care o fac eu cu tot ce se termină.
