Mai puțin decât tine însuți

Au trecut luni de zile de la ultimul răsărit pe care l-am admirat, lăsându-mă purtată de lâncezeala și de liniștea impenetrabilă a dimineții. Arareori se mai aude câte o mașină, iar în apropiere, nu se întrezărește nicio licărire. Întuneric htonian.

Un singur insomniac este bântuit de exciziile nocturne. Dispărut în ficțiune, mistuie dialectici în uitare. Nu a fost nicicând mai ușor să își cuantifice incalificabilul. Tot ce se materializează într-un gând delexicalizat, îi conturează existența desprinsă de certitudini.

Metempsihoze întrerupte

În eliberarea dintr-un amestec sublim de trăiri viscerale, ce mi-au oprit delectările onirice pe la 3, mi-am regăsit ghipsul inert privind spre tavan. M-am întors pe toate părțile până să îmi ridic picioarele de gândac și să încerc câțiva pași până la birou. Nicio lună pe cer, nicio candoare celestă, nicio tresărire. Doar nouri împodobiți în feston de gală, în culorile prăbușirii eterne.

nocturna

O lume văduvită de alei și surpată de viduri. Eu însămi- o plăsmuire departe de a fi dezirabilă, o încercare de existență. O respirație. O aglomerare de oase fără sens, o elucubrație ținută în frâu de cafeină.

Un soi de oboseală cronică, învăluită în aburi de nicotină. Mă gândeam zilele trecute la momentul, la microsecunda în care tot universul tău, toate predispozițiile hedonice ce îți țineau legate aglomerarea de oase, intră în colaps. Privești cum se scindează și se nimicesc toate accepțiunile necesare ale realului. Craniul își părăsește învelișul fragil de piele și se așează deasupra întregului tău, iar dihotomia minte-corp rămâne doar o reminiscență a zilelor în care intelectul nu te sabota.

memento mori

Zgomote, zgomote, zgomote..

Țiuie, urlă, se declanșează eternul zgomot al încercărilor mundane de a fi. În centrul orașului, zumzetul flamboaiant al celor absorbiți de licori bahice și de sensuri. La periferie, ultimele zvâcniri de odihnă aparentă, ce se rotesc și se rotesc și se preschimbă în răsărituri nemărginite.

Viață. O viață– articolul nehotărât nu a fost nicicând mai relevant.

Ne întoarcem la alee. Un creion și un pedestru se întrec în anecdote vitale. Momentul zero- se scriu și se anulează, până când individul devine un nonfactual instrument de granit. Câte încercări, atâtea obiceiuri ce se descriu în sinele-mi absorbit de fleacuri. Lângă mine, împrăștiate alegoric, necesități fără seamăn, anomalii grandioase ce devin creioane.

Viața se agață de adjective pentru a-și păstra relevanța, atunci când relevanța însăși se convertește într-un procedeu stilistic vetust.

Imponderabilitate

Alte perindări sinistre prin absolut. Construiesc castele de nisip pentru a-mi ascunde puținul. Mi-e teamă de întuneric. Aici este o mare de întunecime, ale cărei grandori îmi surpă ființa. Sunt momente esențiale când tot ce contează este absolutul- e tot ce rămâne, atunci când preaplinul existenței devine fragil. Ca într-un păienjeniș de visări, întreaga-ți lume îți pare o zvâcnire, urmată de reduceri la absurd.

Astăzi, literele pe care calc, îmi aparțin, iar orice soi de veleitate estetică se transformă într-o impostură. Astăzi realitatea obiectuală, sugrumată de beton, se află sub imperativul ceasului molatic. Oasele se strâng într-un dans al rigorii, iar carnea palpită la vederea soarelui. Rând pe rând, se aprind becurile. Zgomotul de pași și forfota neîncetată acaparează ultimele porniri ale nocturnei, iar tot ce ființează în universu-mi matinal sunt cuvintele lui Blecher.

,,Există momente când ești ,,mai puțin decât tine însuți” și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obicei pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur…Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la ,,mai puțin decât tine însuți” în imposibilitatea de a face acel efort.” (M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)

dimineațo

Apare atunci în tine, ca un ultim resort al voinței, nevoia de a fi.

Și ești, și continui să fii. Și vrei cafea și contopiri în sensuri nealterate de propriile nimicnicii. Hotarele absolutului devin fluide și, ca un ultim resort al voinței, dispare nevoia de a fi.

Vezi și: Plânsul lui Mefistofel – Irina Vasile

Max Blecher – Intamplari in irealitatea imediata – Cumpără (printrecarti.ro), iar varianta pdf aici: Max Blecher Intamplari Din Irealitatea Imediata – [PDF Document] (fdocumente.com)

Plânsul lui Mefistofel

Plânsul lui Mefistofel

Deasupra noastră frunze. Dedesubt, pământ iubit de brumă. Toamnă fără sfârșit în juru-mi, sfârtecată de pauze prelungi. Calc pe litere de parcă nu mi-ar aparține, iar dedesubtul lor sunt numai frunze. Mă întrec cu natura în ale suavele-i sclipiri de rouă și fragmentăm realitatea brută în posibil și referențial. În aceleași picături de alabastru se strânge microcosmosul murdar. Alunec subit într-o reverie reconfortantă. Aud pianul în fundal, iar mirosul de pâclă îmi cutremură toate instinctele.

O scară, un om și un infern

Plânsul lui Mefistofel

Se coboară ușor, se descompune materia și se îmbrățișează tradiția. Se dansează în jurul flăcărilor până când diminețile pătrund apusul, iar abisul oamenii singuri. Se împrăștie cenușă și frunze peste generații a căror vremi se tot răcesc, plasând durerea pe culmilor celor mai înalte rugăminți. Se nasc demoni în tăceri obscure și se caută neîncetat truisme.

Mi-am luat veștminte noi, mi-am pus bujori pe creștet și am pășit întru descoperirea impetuoasă a lumii. M-am zvârcolit în necesități precare secole de-a rândul, am râs și am iubit, apoi m-am acoperit cu cenușă. Într-un acut moment de luciditate sacră, într-un morman de gânduri scrijelite pe cea dintâi nestemată, m-am așezat să privesc neliniștea. Pe o bucată de piele, mi-am scris crezul pentru a-l arde posterității.

Omul.

Toamnă târzie, noiembrie suav, ploi neîncetate ce răzbat din străfundurile uitate ale pământului rânced. Zile dintre cele mai anoste și plânsete dintre cele mai adânci.

M-am așezat iară la fereastra mică a odăii de la 5, ca să privesc lumea descentrată a posibilității. Minute se scurg, iar orele dănțuiesc împrejurul necunoscutului. Afară nimic vital. Becuri înclinate parcă de un reumatism precoce luminează aleea îngustă. În depărtare, o singură fereastră microscopică bântuită de un spirit nedormit. Inspir aerul rece și mă așez pe al meu pervaz prăfuit, înconjurat de flori uscate.

Mi-am luat corpul și mi l-am așezat lângă azalee. Iată, gândii, două frumuseți stinse de egoismul naturii.

Plânsul lui Mefistofel

Scara.

Lângă fereastră, o scară cu zeci de trepte roase de carii. Privesc hăul și mă îngrozesc.

Îmi aprind încă o țigară. Ceaiul negru e neatins. Mă plimb frenetic prin încăpere, încercând să îmi găsesc locul. Pe masa rotundă ce funcționează ca noptieră, stau alene, așteptând să fie atinse de noblețea unui călător, două volume de poezie. Rup un colț de ziar și notez: nici astăzi nu am murit. Vreau să ies afară, să simt noaptea de toamnă și liniștea ce pătrunde toate nivelurile ființei. Vreau să iau luna în brațe și ale mele mâini să se îmbete cu revărsarea zorilor. Îmi aduc aminte de sticla începută de Bourbon de aseară.

Îmi torn cu sete două degete și potrivesc paharul în lumină. Sorb o gură, apoi încă una și simt gustul umanității prelingându-se pe laringele descompus. Îmi privesc plantele ofilite, apoi lumea de la geamul aburit. Îmi doresc să fiu iar copil, să fiu strâns în brațe de atotputernic și iadul să nu mă mai cheme. Au trecut milenii de când am pus prima dată piciorul pe această bilă plutitoare întâmplător însuflețită într-o sâmbătă la prânz. Oh, ce neșansă de a te fi născut pentru ca aceste instincte cu trup temporar să-ți invalideze intențiile.

Prolog

Înger căzut în mrejele adevărului, te-ai îmbrăcat cu straie inconștiente ca să placi inconștienților. Ți-ai strâns durerea într-o poamă și ai plâns, dezvelindu-i de frunze și de obscuritate. Întreaga-ți făptură fremăta în ale grandorii cunoașteri și tot ce ți-ai dorit a fost să nu mai fii singur.

Mefistofel.

Își mai turnă două degete de licoare pământească. Aruncă paharul de la 5 și sări odată cu el. Aripile-i grele îl sufocau și tot ce simțea era iubirea constrânsă de circumstanțele originare. Se așeză pe bordură lângă cel învelit în ultimele foi galbene acoperite de brumă. Tremura, blestemând soarta-i nedreaptă, în timp ce își aprindea ultimul chiștoc găsit la intersecție.

Plânsul lui Mefistofel

,,Străine, privește cum clipocesc becurile de la geamurile chinuite de frig. Stau uneori și număr, pe rând, cum se aprind și se sting. Se aprind și se sting. Se aprind.. și trăiesc o dată cu ele. Vezi tu, poate te gândești că viața mea e nimicul nocturn și intuiția nu te înșală. Sunt un om singur, atât de singur, încât dacă nu ar mai rămâne nimeni pe Pământ în afară de mine, nu mi-aș alege compania.”

S-a uitat prelung la bătrân și ar fi vrut să îi spună câteva cuvinte. A renunțat, oferindu-i în schimb, sticla de Bourbon.

Infernul.

Călca încet pe inimile sleite de viață, lăsând în urma lui cioburi. Făcea verificări periodice pentru a se asigura că damnarea arde în nestemate flăcări, durerile originare. Se îndreptă apoi către norii de pucioasă și își strânge aripile sub coasta Evei. Și-ar dori somnul muritor pentru a scăpa de veșnicie. Să mori existând e mai ușor decât să accepți infinitul condiționat de o iubire primordială. Deasupra ușii lui, scrijelit în piatră, stă aforismul casei tuturor celor care nu mai cuvântă: Abyssus abyssum invocat. Dedesubtul ei, numai frunze.

Plânsul lui Mefistofel

Deseori se găsea în propria singurătate îmbrățișat de capa-i de argint. Revedea, în mintea pătrunsă de frumusețea edenului, grădinile interzise. Își amintea de zâmbetul larg al mamei și de brațele-i neobosite care îl cuprindeau noapte de noapte. Destinul îi fusese scris dinainte de a se naște. Descoperi, la 5 ani, carta veșniciei lui și îndepărtatul drum spre casă. Urma să nu se mai întoarcă niciodată la ceea ce îi va rămâne singura amintire, astăzi revendicată de trecut.

Îl ardeau ochii, îi scăpăra obrazul palid, iar mâinile i se acoperiră de piele. Întreaga-i ființă vibra sub carapacea crescută din lutul fierbinte. Înainte de a cădea în somnul pământesc, se simți târât de Cerber către lumea celor vii.

Etajul 5

Simt că fiecare atom al corpului îmi zvâcnește încercând să-și scape zidurilor de humă. Tresar și mă ridic în picioare, dar membrele nu mă mai susțin. Îmi privesc mâinile și constat cu stupoare că se mișcă, deși nu sunt ale mele. Îmi întorc corpul de parcă aș fi fost veșnic convalescent și îmi ating fața ridată de nevoi. Am de făcut nouă pași până la oglindă, dar simt cum întreaga-mi existență este ținută în loc de o grandioasă forță invizibilă.

,,Tată, te rog!”

Niciun răspuns. În față, nimicul și o lume saturată de posibilități.

Mă las în genunchi și încerc să mă târăsc până la oglindă. Simt că mi se scurge eternitatea. Ajung în fața imensei transparențe și văd bolovanul fisurându-mi ființa. Deasupra ușii, scrijelit în lemn, stă martor aforismul tuturor celor care încă mai cuvântă:

Veșnicia durează 70 de ani de nimicnicie.

Dedesubtul ei, numai frunze.

Citește și: Fragilități – Irina Vasile – Wanderer

Scrisoare de dragoste

Sfârșit de august, început de poezie


Nu există în lume bucurie mai mare decât să te cuprind pe neașteptate, să-ți nimicesc paloarea obrajilor cu un zâmbet, să te chem înlăuntrul meu și să te dăruiesc frumuseții universale. Se strâng nimicurile și dansează în ploaie. Tu ai văzut ploaia?

Scrisoare de dragoste încheiată.

Beție de cuvinte într-o noapte pe la două. Cameră la demisol, o singură ferestruică deasupra capului și un singur scaun în penumbră, undeva în colțul din dreapta. Caiete, ziare și bonuri de masă. Pachetul de țigări și oglinda crăpată de pe peretele opus. O altă grămadă mică de nimicuri mari. Mă întorc pe o parte și mă strâng. Trec secunde în existența-mi întreruptă de flori de liliac, în care încerc să-mi umplu paharul cu slove potrivite. Trec minute de stări și minute de noi. Trec ore de pași și clipe de solitudine sacră. Treci și tu…

Poezia începutului

Se strânge clepsidra, îmi respiri cenușa și mă creezi pe de-a-ntregul. Mă lipesc de corpul tău și îți rup o coastă roasă de molii. Îți devin Evă, dar tu nu-mi ești decât șarpe. Îți dăruiesc esența, dar tu nu o poți mesteca; ți-e frică de oameni. Te zvârcolești, tremuri și mi te înfășori sub piept. Ești doar un soi de profunzime diletantă, un mit ascuns în adevăruri necreditabile. Toți te privesc și nu te admite nimeni, în timp ce tu cazi și cazi și cazi..

Privesc pe geam și văd cum toate celelalte geamuri abundă în umanitate febrilă. Câți oameni, atâtea pustiuri. Câtă durere și cât sacrilegiu pentru un suflet care sângerează, pentru o nulitate absolută. Câtă noapte în lume și câte gânduri nerostite. Natura e dură deseori cu indivizii. Unii poartă în brațe frumusețile ei desăvârșite și zâmbesc privind cerul și nemărginirea sa. Unii se grăbesc de zor să prindă viața de picioare și să râdă de cât nonsens conține. Dar mai sunt oameni care poartă pe umeri cele mai sumbre zvârcoliri ale umanității. Acolo mi se înghesui și mi te supui așa cum numai îndrăgostiții de întuneric se pot supune lunii care-și plânge stelele căzătoare.

Oamenii spun despre mine că sunt. Atât. Adjectivele sunt supraestimate.

Fără alte încercări

În idealismul meu exprimat precoce am crezut că, niciuna dintre ipotezele pe care apucaseși să mi le expui, nu putea fi reală. Ești încă aici. Ai fost saturat de durerea-ți sugrumată într-un pumn. Ai vidat iubirea. În suficiența ta, ai găsit confortabil să îmi spui că sunt totul. Și am fost.. tot ce e vital trist și sacru și se termină considerabil .. strop cu strop până la ultima fărâmă de candoare.

Revăd în oglinda crăpată fiecare dimineață în care mă trezeam privindu-te, dorind să te cuprind. Revăd fiecare gând care mă făcea să-mi lepăd frumusețea pentru a te proteja. Tu nu puteai fi descompus, nu aș fi putut accepta să te știu înfrânt de propria-ți incapacitate, de propria-ți mișcare naivă printre muritori. Mi-ai smuls iubirea cu pumnii, construind iluzii din pulberea-mi uitată. Mi-ai fost sens într-o lume unde cadavrele se cred oameni, unde simțirea e înlocuită de certitudini și umanitatea de narcisism scuzabil, circumstanțial. 

Eu n-am iubit iubirea, am iubit pustiul.

Puncte… trei.

Nu închid ochii și nu văd nimic. Contururi stranii se perindă pe lângă mine, timid, fără chip și fără sens. Oameni? Nostalgii scăldate în toamnă. Mă sugrumă iar serile târzii de august când tot ce văd sunt apusurile…din tramvai. Pe tine ce gânduri te încearcă atunci când, în obscuritatea nopții, te vezi dezbrăcat de orice straie, de orice minte păgână care îți îmbracă sorții?

Mie copacii-mi cântă a țambal, păsările-mi șuieră neantul, în timp ce eu, un melc fără cochilie, îmi caut corpusul de simțăminte lepădate la etajul doi. Ce ți-e și cu muzica! Plouă iar. Picăturile se zbat să ajungă pe geamul murdar și sună a ropote de aplauze de la finele unei scenete mediocre.

Simțit-ai vreodată cerurile despicându-se și curgând șiroaie șiroaie, curățind toată durerea din noi? Nu, ție nu îți place ploaia. Mi te-am crezut uman, special între specii a căror existență este statistică, dar am uitat că ai solzi. Tot ce rămâi este.. mai rămâi.

Sunt aceeași agonie simfonică, același sens pe care l-ai lăsat în parc. Sunt o bizarerie subdezvoltată într-un corp străin și, în continuare, îmi caut cochilia.

Vrei să îmi fii casă? Carcasă, lut, pădure? Vrei să-mi fii?

Pentru tine

Am plantat bujori în capul tău să am frumusețe de care să mă agăț. Am desenat un eden rupestru departe de orice suflu uman, de tot ce e placid și neted și limpede. M-am trezit în gol agățată de același neant pe care îl contestai. Și tu ai vrut să fii relevant, știu. Mi-am părăsit mintea așa cum îți părăsești iubita după ce ai hrănit-o cu jumătăți. Jalnic. M-ai rostogolit ca pe o piatră vulcanică până m-ai stins și nu mi-ai fost Sisif. M-am temut să cad din nou în aceeași humă ordinară pe care o vezi în orice vietate care mișcă. Mi-am aruncat rochiile și creioanele. Abia atunci am început să-mi strig existența pentru că ea dispăruse și…fără să îmi dau seama… se prefăcuse iar în bujori.

Steril. Totul a devenit steril- conversații, drumuri, simțăminte.

Mi-e dor. Mi-e groază.

(…)

Mi-am vărsat paharul mai devreme, scuze. S-au rostogolit toate slovele pe care le țineam ascunse în sertarul cu bomboane de la fostul Crăciun. Știi, mai am cutia metalică împodobită cu desene, dar acum nu se mai văd. A fost îmbrățișată de rugină, însă nu am putut s-o arunc. Poate într-o zi, te vei întoarce s-o iei. Am lăsat toate lucrurile în ordinea lor: cioburile, molia uscată, bujorii și iubirea.

Mai scrie-mă uneori.

Cu dor,

I.

Inspirată de Blecher: Max Blecher, un alchimist al durerii (mnlr.ro)

Vezi și: Inimi cicatrizate, M. Blecher | Wanderer (irinavasile.com)

Fragilități

Scriu. Am zis că scriu și gestul mașinal, continuu, de a apăsare a tastelor îmi dictează un ritm absolut dezordonat. La fiecare microsecundă mai apăs una și mă gândesc încotro mă vor duce cugetările. Mă opresc de prea multe ori, șterg paragrafe întregi, remodelez frazele și le aștern fără rigori predeterminate.

Fragilitati

Jurnal, o zi oarecare din vara lui 2021

Metastază emoțională, un virus hidos îmi gâdilă simțurile și mă face să cred, cu o naivitate desăvârșită, că trăiesc. Îi place să se joace și, deseori, prinde forme imperceptibile. Se agață de suflul timid de existență și se zbate să-mi doboare voința. Tânjesc după o viața în afara timpului pentru că sunt poetă. Un freamăt fără sfârșit care se vrea a fi chirurgical, o tăietură în miezul unei existențe suportabile. O carte. Un pahar de vin roșu. O legătură nedefinită de termeni convenționali de afiliere și respect. O noapte pierdută și una visată în 10 ore de somn neîntrerupt de multiplele-mi insomnii.

Încă o dimineață în care corpul îmi este greu și gândurile-mi sunt metehne vitale.

Începuturi pentru că mă paralizează sfârșiturile, dimineți în care mă tot scald în ce a mai rămas din noapte. Orașul e obosit, tu ești obosită. Mai iei o gură de cafea și te risipești în neantul tandru. Totul miroase a uitare și atingeri de a doua zi.

Listă de necesități

  1. Îți dorești să cazi apoteotic din cosmosul plin și să vezi oameni râzând, să vezi chipuri plăpânde și mâini care se caută.
  2. Îți dorești să ai totul, ca să nu ai solitudinea.
  3. Îți dorești să mori în o mie de vieți trăite anapoda, să crezi că nimic nu te poate salva.
  4. Îți dorești să fii bine.

Dar știi că ești doar nori și gheață și zâmbet de a doua zi.

Pauză emoțională

Mă privesc în sticla poleită și tind să capăt forma unui corb bătrân. Parcă am sens. Poeta din oglindă mă conturează deplin, îmi creează umbre sub pleoape și goluri în degete. Mă desface, fărâmă cu fărâmă, îmi ia glasul și simțirea. Mă sting. Treptat devin o anomalie a sinelui ei atât de solitar. Mă doare să capăt certitudine într-o lume pe care o găsește ridicolă. Nu tu, tu ești perfect normal.

Obsedată de nimicuri și copleșită de anxietate, obișnuia să creadă într-o iubire care naște demență, autodeterminare, supliciul etern al lui Sisif, o iubire ce nu se poate cumula, denumi, divide. Dar a ales să își țeasă giulgiul naufragiatului în lume-i impură. Și a murit înainte să se nască, a mia oară, în aceeași cochilie, ce-i fusese casă milenii de-a rândul.

Reducere la celulă. Aripile mă trag spre infernul slab luminat, iar finitudinea îmi croșetează zestre. Tresărind la fiecare atingere de fascicol, poeta încearcă cu disperare să-și picteze capul. Amestecă cele mai frumoase culori ale lumii și tot ce se răsfrânge către sine este corbul negru. Grandioasa imagine a umanității coruptă de o pasăre inertă. Își strânge lacrimile într-un capac de bere, vede tot ce e putred și sublim și plânge din nou. Ar fi vrut să mă cuprindă, să simtă cum nimfele îmi cântă sfârșitul, iar eu, privindu-mă în aceeași oglindă, să mă preschimb într-o Gorgonă sinistră. Obișnuia să roage păcatului să-i dea arsenic, să-și poată înghiți angoasa și să-i mângâie urâtul. Dar acum își este oglindă, iar eu îi nu mai pot fi Gorgonă.

Mă pierd iar, mă pierd în profunzimi spasmodice care își cântă neliniștea. Durere, haos, începuturi și diafane căderi de îngeri. Urlete. Mă sustrag din adevăr și fac implozie de lumină. Pierd. Din nou pierd și grauri îmi împresoară fruntea. Tac. Inefabil și subtil mă strecor în răsărituri și mă frâng când, în brațele-mi scurte, nu pot cuprinde lumea. Respir și tremur și strig. Mă cuprinde strâns neantul și mă sugrumă până la delir. Uit. Plutesc în amănunte reci și fantasmagorii deșănțate.

Mă privesc și mă dezic de un sine transparent și văd cum toate apusurile îmi surâd. Da, ție îți plac sfârșiturile.

Te destăinui și pici în absolut. Îți place absolutul. Sunt adâncimi care s-au rupt în tine, sunt oameni care mor și oameni care speră, sunt ziduri de beton și vieți cărunte. O grămadă mică de nimicuri mari. Te strângi pentru că te doare și te faci micron de neajunsuri.

Trec secunde în existența-mi deplorabilă în care încerc să umplu clepsidra cu cenușa-mi rece și pagina cu slove îndoliate.

Zâmbesc.. Fără gânduri, doar fragilități.

Inspired by: Metamorfoza (humanitas.ro)

Vezi și: Diligența de marți | Wanderer (irinavasile.com)

Diligența de marți

(Victor Brauner, autoportret premoniție, 1930)

Se înserase. Lumina din camera alăturată oglindea ziarele aruncate în colț, masa de cafea murdară și cele trei mucuri de țigară pe care le lăsase la prânz. Luă caietul și notă:

Corbul. Lampa. Diligența de marți.

Se întinse. Podeaua era șubredă și mirosea a mucegai. Privi peretele decojit și contemplă crengile deșănțate care îi proiectau fascinante forme din subterană. Se opri. Luă un chibrit, apoi un altul și un altul. Cele câteva secunde de existență lemnoasă îl frapau. Jocul, scânteia- totul pentru a lumina abisul și a te stinge în tăcere, unde nu te vede nimeni și miroase a mucegai.

T. se lăsă pătruns de propria-i întunecime și ațipi. Acela a fost momentul în care mintea lui dănțui ca o cadână sub mirajul tobelor. Toate ascunzișurile lumii zăceau în trecutu-i îndepărtat: mireasma florilor de mai, zilele lungi de duminică la ceai și plăcintă cu mere a mătușii Olga. Cuprins de neîntrerupta frenezie de simțuri, urcă alene scările până la mansardă acolo unde zăceau, sleite de puteri, ultimele amintiri. Cotrobăi prin cutii, alese cu grijă niște poze înrămate și le puse deoparte. Reminiscențele putrede ale adolescenței se descompuneau, bucată cu bucată, la fiecare întoarcere a filei de album. A vrut să plângă, dar știa că pentru asta are nevoie de puterea care nu îi mai aparținea. Istovit, bătrân și singur, își confirmă că era doar o prezență fantasmagorică dintr-o epocă tristă. Își continuă periplul prin timp imediat după infuzia obținută întotdeauna cu flori proaspete de tei.

Reminiscențe

Copilandru fiind, regăsi leagănul din cireș din care mai atârna doar funia ruptă. Acest ștreang ce păstra umbra unui copil fericit era condamnarea sa la viață. Trecuse prin grădina uscată unde nu mai găseai decât ciulini și o neîntinată melancolie de noiembrie și se opri lângă hotarul vecin. Măsură îndepărtatul orizont și simți cum întreaga ființă se împreună cu răsăritul tandru. Voia să își aprindă o ultimă țigară, însă realizează îndată că nu are foc. Renunță. Își scormoni buzunarele și tot ce găsi era un figurină de ceară pe care o pierduse cu mulți ani în urmă- întruchiparea celei mai frumoase balerine fără mâini. Cum e posibil, cugetă, ca o ființă atât de suavă să își piardă tocmai prelungirile firii care o fac ceea ce este? Apoi își aminti că el era cel care, într-unul dintre lungile sale experimente, îi rupse cele două membre pentru a vedea ce mai rămâne, ce sevă se va prelungi din ruptura-i permanentă. Se întristă. Și-ar fi dorit să fi rămas agățat în timp, între nașterea și dezmembrarea balerinei și să trăiască precum un curios neexperimentat, o celulă solitară mișcată de muzica bună și de necunoscut.

Ce ți-e și cu lumea, își spuse- tot fastul steril, toată grandoarea iluzorie, tot haosul lucid. Doar rutina prevalează sensul!

Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern. Muncește. Miroase bujorii. Dormi.

Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern..

Ora 5 dimineața și niciun zgomot. Totul se fi comprimat în radioul din bucătărie care huruia necesități anticipabile. Se uită la ceas, apoi la cele trei mucuri de țigară de ieri și stinse lampa.

Privi cerul neted, lumina grațioasă a concretului și teiul bătrân. Corbul îl aștepta de câteva zile și T. știa că tot ce mai poate prinde din existență este diligența de marți.

Corbul. Lampa. Diligența de marți.

Inspired by: Hermann Hesse | Biography, Facts, & Books | Britannica

Vezi și: Periplu în timp | Wanderer (irinavasile.com)

Periplu în timp

Peisaj din Sarichioi Tulcea

Într-o frumoasă zi de vineri..nu, nu, șterge asta.

Într-o zi, cum sunt toate zilele, am decis să îmi iau în brațe neputința. Aveam 12 ani și nicio preocupare viscerală. Am ales un loc liniștit, departe de ochii privitorilor și am aruncat-o în neant. Ciudată chestiune pentru că întotdeauna a reușit să se întoarcă la mine. Am renunțat.

trei

Când împlinisem 3 ani, bunica mi-a povestit că o rugasem să mă ia la biserică. O vedeam sâmbătă de sâmbătă îmbrăcându-se frumos, lăsând la o parte nimicurile lumești și plecând de acasă. Ce liniște abisală o înconjura, ce bucurie insolită! A zâmbit și m-a îmbrăcat în cea mai frumoasă rochiță cu flori mov, pe care am purtat-o până mi-a ajuns la genunchi. Păream o matrioșka minusculă, ultimul element din setul de 8 (pe care aveam să îl procur mulți ani mai târziu). Ajunsă în imensa clădire scăldată de razele apusului m-a cuprins un fior. O întreagă poveste se derula în jurul acestui castel închipuit, pictat cu albastru și acoperiș argintiu. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în interior, dar îmi plăcea să privesc oamenii, lumânările care nu se stingeau și, undeva în față, locul în care stăteau cei privilegiați, coriștii. Nu rezistam niciodată atât de multe ore și adormeam lângă ea, vegheată de cântecele slavone și rugăciuni. În microcosmosul meu nu era loc de ascunzișuri. Acum mi-a rămas doar un ceaslov și o nostalgie neîntreruptă.

șapte

Aveam 7 ani când m-a lovit un gând sinistru- nu mai sunt un copil și simt cum toate grijile lumii se comprimă în interioru-mi îngust. Imagine organică: prispa casei, chicote în interior și o fetiță care plânge. În geanta ursuleț pe care am dus-o cu mine patru ani încăpeau și pișcoturile mamei și aspirațiile precoce la care năzuiam. Niciodată până în acel moment nu luasem în calcul să cresc. Era un soi de proces care se dezvăluia undeva în timp, foarte departe de mine. Prima despărțire de oameni cu care am împărțit piese de lego și cuburi de lemn, banca din fața grădiniței și cauciucul pe jumătate îngropat în pământ. Atât a rămas, pe toate s-a pus colbul și timpul.

Eram atât de puțin pregătită să învăț limba română încât toată vara am mâzgălit litere în încercarea de a le ghici forma. Știam a-ul și m-ul și am dedus ușor n-ul; nimic mai mult. Atât de vie s-a păstrat în mintea mea neputința și zadarnica autoînvățare. Aveam un singur pix albastru și niște foi groase de desen. Mama și nana urmau să fie primele cuvinte din multele pe care voiam să le descopăr. Nicio altă trecere nu avea să mai fie la fel. Intrasem în această rotiță pe care nu o puteam controla și toate circumstanțele au început să se dezvolte natural, fără impedimente majore.

altă cifră

Am reușit să deprind scrisul și cititul, greoi, dar plină de entuziasm și de acolo.. întreaga lume a poveștilor. Singurele cărți pe care le aveam în casă erau rusești sau slavone și aparțineau bunicii. Îl vedeam pe tata lecturând cărți fără coperte, trecute probabil prin multe mâini, și mi se părea o îndeletnicire de oameni mari. Eu nu eram încă pregătită pentru o asemenea pornire deșănțată. Era pasionat de slove pe care încerca să le înghesuie deseori în rebusuri și integrame. Mulți ani mai târziu aveam să trec prin cuvintele pe care le lăsase înscrise acolo, prin tăieturi și corecturi și pagini neterminate. Mi-au rămas cele câteva reviste și un dor nemărginit.

Matrioski si ceaslovul

Astăzi scriu folosind toate literele și cuvintele pe care le cunosc și mă perind prin trecut. Se face târziu și trebuie să revin la jocul cu matrioșki. Cea mai mică se încăpățânează să iasă din celelalte. Cred că îi plac solitudinea..și zilele ploioase de toamnă.

Inspired by: Sarichioi, Tulcea – Wikipedia

Vezi și: Fragilități | Wanderer | Jurnal (irinavasile.com)

Memento mori

Deseori privesc oamenii ca pe un soi de extensie a timpului, a firescului. Deși se agită constant, se mișcă, se succed în generații, se înmulțesc şi capătă sens, apoi se pierd, timpul îi şterge pe toţi. Ne frământă iluzia lui, ireversibilitatea şi complexitatea sa, ne face să privim existența cu nonșalanță şi însemnătate pentru ca după ce am descoperit neantul să ne aruncăm într-un vârtej al speranţei. Împreună sperăm să creştem, să devenim mai buni, superiori sau mai fericiţi. Sperăm să clădim lumi şi să distrugem sisteme adânc înrădăcinate în mentalitatea colectivă. Sperăm să fim noi cei care aduc schimbarea şi consecinţele ei, aşa cum sperăm să dobândim importanță pentru generațiile care ne urmează. Timpul manipulează subtil fiecare încercare umană de a reuşi, de a se autodepăşi pentru ca finalul să fie încununat de morminte care au dus o luptă, de revoluţii şi de războaie care se transformă în poveşti şi poveţe pentru alte vremuri şi alte minţi.

Timpul si padurea

Timpul este fluid, personal, este maniera individuală în care alegem să ne dezvoltăm, să credem că fiinţa umană, în genere, este semnificativă.

Timpul este absolut, continuu, diform, este agentul care influenţează multiple procese naturale, sociale şi economice. E ca și cum oamenii sunt creați din propriul sfârșit, din bucăţi de timp însuflețite, trăind cu iluzia grandorii existenței. Lucruri simple, lucruri care definesc o formă atipică a fericirii sunt absorbite de substanţa momentului; umanitatea luptă cu timpul până când ajunge parte din el. Lumi şi culturi complexe, cu tradiţii adânc înrădăcinate în mentalul colectiv au încercat să se traspună în timp, lăsând în urmă doar vestigii cunoscute de pasionaţi. Ne luptăm cu sensul lucrurilor pentru a-l putea digera, ne luptăm cu oamenii pentru a putea atinge gloria.

Filosoful Friedrich Nietzsche spune despre timp că ,,este focul în care ne ardem existenţa”. Lucrurile care alimentează acest foc sunt zilele, experienţele noastre, amintirile, oamenii pe care îi pierdem, tot ceea ce învăţăm şi uităm. Timpul priveşte şi aşteaptă până când nu mai rămân decât poveştile.

Tu pentru ce îți faci timp?

Vezi și: Fragilități | Wanderer | Jurnal (irinavasile.com)

Începutul

Prima zi din 2020 si prima zi în care îndrăznesc să deschid acest caiet virtual și să tastez câteva cuvinte despre ceața absolută în care mă scald. Indivizii tind să supraaprecieze începuturile în aceeași manieră pe care o fac eu cu tot ce se termină. An nou, timp incomensurabil în care pendulează tot ceea ce ești și ceea ce devii, tot ceea ce ascunzi de ceilalți și toate suprafețele pe care le arăți.

Aș vrea să capăt inerția interioară de a nu mă opri- de a dansa ca un nebun în ceață- cine mai iubește ploaia astăzi? Aș vrea să canalizez (urât verb) tot ceea ce îmi lipsește pentru ca al meu zbucium să capete o voce. Aș vrea ca paharul de gin pe care îl beau pe înserat să dezvăluie în mine delicatețea ce așterne lumea așa cum o percep adeseori- fără filtru și fără lumini.

Dimineți

Sunt singură și iată cum focul noului început arde timid reflectându-se în fereastra bucătăriei mele. E o liniște de care eu fug pentru că deseori se contrazice cu propria-mi incapacitate de a vorbi. Este o dimineața de ianuarie cu soare blând (dimineață, Irina? Era 5 când ai adormit și probabil 11 fără când te-ai hotărât să te târăști spre bucătărie). Revenind- ianuarie, dimineață târzie, cafeaua care se prelinge precum seva din copacii adormiți- lent. Minunat! Universul a reușit să stârnească în tine prima reacție umană de când ești tu lucidă și conștientă de propria-ți finitudine absolută. Ești? Urăști diminețile și ele te urăsc pe tine. Cafeaua pe aragaz, tu îmbrăcată în alb- cum altfel pentru noaptea de anul nou?! Pentru a răsturna conveniențele în tonuri..roșiatice. Schimbi dispozitivul, iei un ibric și te gândești că zeii vor fi lângă tine de data asta și nu îți vor mai prelungi suferința matinală.

Orașul


Îmi continui mersul prin existență și termin nenorocitul de film pe care l-am început cu o seară înainte și pe care, bineînțeles, nu l-am putut încheia. Vorbind despre începuturi, da? Nimic nu este mai sublim decât un oraș pustiu în care mai că îți poți auzi gândurile oprindu-se. Îmi iau bicicleta și haina roșie pe care nu am reușit s-o modific și pedalez către un alt an, o altă energie. Nu vreau să văd nimic, vreau doar să-mi aud respirația sacadată pentru că nu am mai mers cu bicicleta de câteva luni. M-am oprit. 5 secunde de adevăr ascuns sub schițele mintale despre păsări în septembrie. Vreau să îmi fiu suficientă când..
Cât lirism desuet, iar tu te scalzi în propria-ți finitudine și în..culori monocromatice.

Vezi și: Memento mori | Wanderer (irinavasile.com)