Diligența de marți

(Victor Brauner, autoportret premoniție, 1930)

Se înserase. Lumina din camera alăturată oglindea ziarele aruncate în colț, masa de cafea murdară și cele trei mucuri de țigară pe care le lăsase la prânz. Luă caietul și notă:

Corbul. Lampa. Diligența de marți.

Se întinse. Podeaua era șubredă și mirosea a mucegai. Privi peretele decojit și contemplă crengile deșănțate care îi proiectau fascinante forme din subterană. Se opri. Luă un chibrit, apoi un altul și un altul. Cele câteva secunde de existență lemnoasă îl frapau. Jocul, scânteia- totul pentru a lumina abisul și a te stinge în tăcere, unde nu te vede nimeni și miroase a mucegai.

T. se lăsă pătruns de propria-i întunecime și ațipi. Acela a fost momentul în care mintea lui dănțui ca o cadână sub mirajul tobelor. Toate ascunzișurile lumii zăceau în trecutu-i îndepărtat: mireasma florilor de mai, zilele lungi de duminică la ceai și plăcintă cu mere a mătușii Olga. Cuprins de neîntrerupta frenezie de simțuri, urcă alene scările până la mansardă acolo unde zăceau, sleite de puteri, ultimele amintiri. Cotrobăi prin cutii, alese cu grijă niște poze înrămate și le puse deoparte. Reminiscențele putrede ale adolescenței se descompuneau, bucată cu bucată, la fiecare întoarcere a filei de album. A vrut să plângă, dar știa că pentru asta are nevoie de puterea care nu îi mai aparținea. Istovit, bătrân și singur, își confirmă că era doar o prezență fantasmagorică dintr-o epocă tristă. Își continuă periplul prin timp imediat după infuzia obținută întotdeauna cu flori proaspete de tei.

Reminiscențe

Copilandru fiind, regăsi leagănul din cireș din care mai atârna doar funia ruptă. Acest ștreang ce păstra umbra unui copil fericit era condamnarea sa la viață. Trecuse prin grădina uscată unde nu mai găseai decât ciulini și o neîntinată melancolie de noiembrie și se opri lângă hotarul vecin. Măsură îndepărtatul orizont și simți cum întreaga ființă se împreună cu răsăritul tandru. Voia să își aprindă o ultimă țigară, însă realizează îndată că nu are foc. Renunță. Își scormoni buzunarele și tot ce găsi era un figurină de ceară pe care o pierduse cu mulți ani în urmă- întruchiparea celei mai frumoase balerine fără mâini. Cum e posibil, cugetă, ca o ființă atât de suavă să își piardă tocmai prelungirile firii care o fac ceea ce este? Apoi își aminti că el era cel care, într-unul dintre lungile sale experimente, îi rupse cele două membre pentru a vedea ce mai rămâne, ce sevă se va prelungi din ruptura-i permanentă. Se întristă. Și-ar fi dorit să fi rămas agățat în timp, între nașterea și dezmembrarea balerinei și să trăiască precum un curios neexperimentat, o celulă solitară mișcată de muzica bună și de necunoscut.

Ce ți-e și cu lumea, își spuse- tot fastul steril, toată grandoarea iluzorie, tot haosul lucid. Doar rutina prevalează sensul!

Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern. Muncește. Miroase bujorii. Dormi.

Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern..

Ora 5 dimineața și niciun zgomot. Totul se fi comprimat în radioul din bucătărie care huruia necesități anticipabile. Se uită la ceas, apoi la cele trei mucuri de țigară de ieri și stinse lampa.

Privi cerul neted, lumina grațioasă a concretului și teiul bătrân. Corbul îl aștepta de câteva zile și T. știa că tot ce mai poate prinde din existență este diligența de marți.

Corbul. Lampa. Diligența de marți.

Inspired by: Hermann Hesse | Biography, Facts, & Books | Britannica

Vezi și: Periplu în timp | Wanderer (irinavasile.com)

6 lucruri pe care ar fi util să le știi până la 25 de ani

(culese din înțelepciunea nedezvăluită a unei moluște)

Pe cât de evidentă îmi este anxietatea când trebuie să vorbesc despre lucruri pe care le cunosc, pe atât de ușor îmi este să scriu despre ele. Iată câteva chestiuni pe care le-am învățat în cei 25 de ani de când fac umbră pământului.

  • Stai departe de oamenii care nu suportă maneliștii, homosexualii, romii și alte categorii sociale, minorități și grupuri pe care nu le înțeleg. Nu vrei să intri în asemenea conflicte, nu le vei schimba concepțiile și stereotipurile (dar poți încerca) și îți va crește inutil tensiunea. Ia o bere, relaxează-te și uită-te neironic la clipuri cu Dana Budeanu. (Nu, te rog, nu face asta.)
  • Învață să subziști într-o societate care tot timpul va cere de la tine să fii productiv. Nu vom intra acum în polemici despre capitalism, dar sunt sigură că ai văzut cum funcționează lucrurile în exteriorul tău. Așa că, dacă vrei să te izolezi într-o cabană, departe de lumea dezlănțuită, ai grijă să ai semnal la telefon. Până atunci însă, recitește Capitalul și hai să punem la cale revoluția aia!
  • Nu lăsa zilele să treacă fără să te bucuri în mod autentic de ceva. Știu, și eu mă scald deseori în mizeria mundană, în gânduri și idei despre care nu m-a întrebat nimeni. Dar încerc să găsesc întotdeauna o clipă în care să răsuflu ușurată că, deocamdată, nu m-a șters timpul sau natura sau viața. Deci, în zilele bizare, ieși afară, privește tot ce se află în jurul tău (da, betoane și stâlpi de iluminat) și gândește-te că mâine va fi mai rău.
  • Ascultă muzică bună, bea gin tonic și fii recunoscător. Nimic nu îți catifelează interiorul ca o piesă care te face să dai din cap în văzul tuturor sau să dansezi când nu te vede nimeni. Iar după câteva pahare de bucurie bahică nu te condamnă nimeni. Acum, deși vei fi tulburat de această formulă clișeu, fii recunoscător cu planeta care a facilitat existența ta. Sunt sigură că Universul îți va răspunde, dar asta numai după ce vezi filmul Secretul. Altfel, toate cristalele din casă nu fac decât să adune praful.
  • Învață să nu mori de foame. Începe prin a căuta un videoclip despre cum să aprinzi aragazul (și să nu-l uiți așa, Irina). Din acest punct, ți se va dezvălui o întreagă lume gastronomică și vei știi că orice e posibil. Într-adevăr, poate părea complicat la început, dar am încredere în tine. Dacă eu nu am dat foc bucătăriei (thank you, sis’) și tu o poți face.
  • Creează: probleme, cafele sau artă urbană. Orice inclinații ai avea, materializează-le și lumea va fi la fel, dar măcar ai încercat. Glumesc! Folosește-ți mâinile și mintea și lasă generațiilor următoare un semn că ai existat. Vor aprecia că te-ai gândit la posteritate și probabil nu te vor arunca în pod, într-o cutie cu amintiri. Și dacă o vor face, nu vei ști oricum.

Nu lua nimic în serios din ce am scris mai sus! Relaxează-te și trăiește așa cum îți place. Viața e bună! (ok, stop it there!)

Periplu în timp

Peisaj din Sarichioi Tulcea

Într-o frumoasă zi de vineri..nu, nu, șterge asta.

Într-o zi, cum sunt toate zilele, am decis să îmi iau în brațe neputința. Aveam 12 ani și nicio preocupare viscerală. Am ales un loc liniștit, departe de ochii privitorilor și am aruncat-o în neant. Ciudată chestiune pentru că întotdeauna a reușit să se întoarcă la mine. Am renunțat.

trei

Când împlinisem 3 ani, bunica mi-a povestit că o rugasem să mă ia la biserică. O vedeam sâmbătă de sâmbătă îmbrăcându-se frumos, lăsând la o parte nimicurile lumești și plecând de acasă. Ce liniște abisală o înconjura, ce bucurie insolită! A zâmbit și m-a îmbrăcat în cea mai frumoasă rochiță cu flori mov, pe care am purtat-o până mi-a ajuns la genunchi. Păream o matrioșka minusculă, ultimul element din setul de 8 (pe care aveam să îl procur mulți ani mai târziu). Ajunsă în imensa clădire scăldată de razele apusului m-a cuprins un fior. O întreagă poveste se derula în jurul acestui castel închipuit, pictat cu albastru și acoperiș argintiu. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în interior, dar îmi plăcea să privesc oamenii, lumânările care nu se stingeau și, undeva în față, locul în care stăteau cei privilegiați, coriștii. Nu rezistam niciodată atât de multe ore și adormeam lângă ea, vegheată de cântecele slavone și rugăciuni. În microcosmosul meu nu era loc de ascunzișuri. Acum mi-a rămas doar un ceaslov și o nostalgie neîntreruptă.

șapte

Aveam 7 ani când m-a lovit un gând sinistru- nu mai sunt un copil și simt cum toate grijile lumii se comprimă în interioru-mi îngust. Imagine organică: prispa casei, chicote în interior și o fetiță care plânge. În geanta ursuleț pe care am dus-o cu mine patru ani încăpeau și pișcoturile mamei și aspirațiile precoce la care năzuiam. Niciodată până în acel moment nu luasem în calcul să cresc. Era un soi de proces care se dezvăluia undeva în timp, foarte departe de mine. Prima despărțire de oameni cu care am împărțit piese de lego și cuburi de lemn, banca din fața grădiniței și cauciucul pe jumătate îngropat în pământ. Atât a rămas, pe toate s-a pus colbul și timpul.

Eram atât de puțin pregătită să învăț limba română încât toată vara am mâzgălit litere în încercarea de a le ghici forma. Știam a-ul și m-ul și am dedus ușor n-ul; nimic mai mult. Atât de vie s-a păstrat în mintea mea neputința și zadarnica autoînvățare. Aveam un singur pix albastru și niște foi groase de desen. Mama și nana urmau să fie primele cuvinte din multele pe care voiam să le descopăr. Nicio altă trecere nu avea să mai fie la fel. Intrasem în această rotiță pe care nu o puteam controla și toate circumstanțele au început să se dezvolte natural, fără impedimente majore.

altă cifră

Am reușit să deprind scrisul și cititul, greoi, dar plină de entuziasm și de acolo.. întreaga lume a poveștilor. Singurele cărți pe care le aveam în casă erau rusești sau slavone și aparțineau bunicii. Îl vedeam pe tata lecturând cărți fără coperte, trecute probabil prin multe mâini, și mi se părea o îndeletnicire de oameni mari. Eu nu eram încă pregătită pentru o asemenea pornire deșănțată. Era pasionat de slove pe care încerca să le înghesuie deseori în rebusuri și integrame. Mulți ani mai târziu aveam să trec prin cuvintele pe care le lăsase înscrise acolo, prin tăieturi și corecturi și pagini neterminate. Mi-au rămas cele câteva reviste și un dor nemărginit.

Matrioski si ceaslovul

Astăzi scriu folosind toate literele și cuvintele pe care le cunosc și mă perind prin trecut. Se face târziu și trebuie să revin la jocul cu matrioșki. Cea mai mică se încăpățânează să iasă din celelalte. Cred că îi plac solitudinea..și zilele ploioase de toamnă.

Inspired by: Sarichioi, Tulcea – Wikipedia

Vezi și: Fragilități | Wanderer | Jurnal (irinavasile.com)

Zilele de luni cu Baudelaire

După un sfârșit de săptămână ploios, l-am luat în brațe pe Baudelaire și am știut că ziua de luni va fi asemeni lui: ciudată, boemă și apatică. Am pus ibricul pe foc, am pregătit o cafea deplorabilă și m-am așezat într-un cotlon al camerei să pot citi în liniște.

Fenomenul Baudelaire

În vara anului 1867, într-un spital parizian se stinge din viață scrâșnind din dinți și înjurând ,,Crénom” poetul care nu s-a bucurat de o recunoaștere pe măsura geniului său. Legenda personalității sale îi acoperise valoarea scrierilor din cauza conduitei ce sfida normele vremii. După ce este dat afară de la Liceul Louis le Grand părinții, mama și tatăl vitreg (generalul Aupick) îl trimit în Indii pentru reabilitare. Înclinațiile către nonconformismul situațional îl fac să se furișeze din insula Bourbon (Réunion) pe un alt vas cu care revine acasă. Când împlinește 18 ani își cere partea de moștenire pe care o înjumătățește în doi, după ce se instalează la Hotelul Pimondan din insula Saint-Louis. Vestimentația costisitoare și cel puțin excentrică (neagră sau albastră, nasturi metalici, umeri lați, cravată roșie, mănuși roz), petrecerile neîntrerupte în compania femeilor și uzul vicios al narcoticelor îi prevalează destinul sumbru. Este pus sub tutelă judiciară pentru a-i salva rămășițele moștenirii, dar și sănătatea care se degrada zi după zi.

Charles Baudelaire

Recită deseori Une charogne și Le Vin de l’assassin, în cafenelele îmbibate de fum gros și plăceri desuete, poeme care fac parte din volumul ce avea să se numească ,,Les Lesbiennes”, ulterior ,,Les Limbres” și în cele din urmă ,,Les fleurs du mal” (nume dat de contemporanul său Hippolyte Babou). După apariția volumului, Charles Baudelaire este dat în judecată pentru periclitarea moralității publice, fapt ce îi cauzează amplificarea metehnelor.

Ce spune Sainte-Beuve despre poet

Trece granița romantismului și a esteticii sale și îi depășește pe Sainte-Beuve și H. A. Taine și devine criticul și esteticianul francez al secolului al XIX-lea. Deși renumele său literar a rămas în umbră pe parcursul scurtei sale existențe, câțiva contemporani au încercat să îl sprijine în demersul său de o bizarerie decadentă: Hugo, Flaubert, Gautier, Leconte de Lisle, Barbey d’Aurevilly și chiar Sainte-Beuve. Cel din urmă, criticul desăvârșit al vremii, îl sprijină după apariția celei de-a doua ediții din Les Fleurs du mas (1861) spunând: ,,acest chioșc ciudat, construit din mici bucăți de lemn colorate (en marqueterie), de o originalitate concertată și compozită, care atrage de câtva timp privirile asupra capului extrem al Kamciatkăi romantice, așa numesc eu Nebunia Baudelaire.” (V. Streinu, pp. 7)

După ce îi fusese refuzată tipărirea celei de-a treia ediții poetul dezvăluie adevăratele sale porniri antinomice care au dus la creația volumului controversat și afirmă despre sine următoarele:

,,în această carte atroce mi-am pus toată inima, toată duioșia, întreaga mea religie (travestită), întreaga mea ură, dar este adevărat că voi scrie contrariul, că voi jura pe toți zeii că e o carte de pur meșteșug (<d’art pur>), de maimuțăreală, de jonglerie și voi minți ca un șarlatan (<arracheur de dents>).”

Pagina-titlu a ediției din 1857 cu comentarii ale autorului
Pagina-titlu a ediției din 1857 cu comentarii ale autorului

Spleen

Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân

Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân

Care de scârba curții slugarnice și vane

Stă plictisit cu câinii și alte lighioane.

Nimic nu-l mai desfată, nici jocuri, nici vânat,

Nici plebea care moare în curte la palat.

Bufonul, plin de snoave și tare-n zeflemele,

Nu poate pe-acest bolnav pervers să-l mai înșele;

Luxosu-i pat în rece mormânt e prefăcut

Și doamnele de-onoare, care găsesc plăcut,

Nu știu ce desfrânate găteli să mai scornească

Să-l facă pe acest june schelet să mai zâmbească.

Savantul care-i bate monezi n-a izbutit

Din trupu-i să stârpească tot ce e pervertit

Și-n băile de sânge la Roma renumite

N-a mai putut să-nvie cu leacuri tăinuite.

Cadavru-aceasta-n care drept sânge curg, încete

Și verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe.

Al. Philippide

Cel care își vopsea părul în verde și declara cu un umor negru neînțeles cât de delicioși sunt creierii prăjiți de copii avea să influențeze o întreagă viitoare generație de poeți: Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine și Villiers de L’Isle-Adam, pentru Rimbaud fiind ,,un vrai Dieu”.

Poeziile lui Baudelaire relevă dedesubturile nu tocmai plăcute ale umanului, profunzimile întunecoase și instinctul pur, frica, ridicolul și grotescul. Oricât de mult încearcă să și le ascundă, deseori pentru a se conforma, ele subzistă și se arată când individul este cel puțin vulnerabil. Atunci când ființa este copleșită de această predilecție stranie se naște creatorul, la fel ca în cazul lui Baudelaire, acest personaj care a răsturnat o ordine literară și care și-a îmbrățișat cele mai adânci porniri, întâi blamate, iar apoi aclamate secole de-a rândul.

Les Fleurs du mal, Carlos Schwabe, 1900
Les Fleurs du mal, Carlos Schwabe, 1900
Spleen et Idéal, Carlos Schwabe, 1907
Spleen et Idéal, Carlos Schwabe, 1907

Baudelaire a fost adus în literatura română destul de tardiv, întâi de Titu Maiorescu, iar apoi de autori junimiști care l-au tradus treptat: V. Pogor, Ciru Oeconomu, G. D. Pencioiu, V. Chardin. Asimilează substanța scrierilor lui Baudelaire și Bacovia și Arghezi ajungând în cele din urmă să își contureze identitatea estetică.

Mai este Baudelaire actual? Ce poeți preferați ai?

Găsești poeziile lui aici: Charles Baudelaire – Poezii (poetii-nostri.ro)

Vezi și: Hiraeth sau despre dor | Wanderer 2021 (irinavasile.com)

Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir

Toti oamenii sunt muritori, Beauvoir

Oh, Simone de Beauvoir.. Nu știu cum se cade să încep de această dată. Am descoperit-o datorită unui prieten pasionat de literatură. Împlinisem deja 20 de ani. M-am scăldat în rușine o vreme pentru că atât de mulți ani nu citisem nimic scris de ea.

După ce am găsit romanul Toți oamenii sunt muritori, am luat-o peste tot cu mine. Nu puteam să mă satur. Străbăteam străzile Parisului odată cu ei (Régine și Fosca), priveam oamenii și încercam să le înțeleg impulsurile, strădaniile.

Până atunci vizualizasem altfel nemurirea- cea fizică imposibilă, iar cea legată de renume, efemeră. O întrebare pe care ți-o vei pune constant odată cu lectura va fi: deci ce are sens în raport cu nemurirea? Personajul principal îți va arăta că eternitatea este condamnarea la nefericire.

Despre scriitoare

Simone de Beauvoir, născută Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir a fost o remarcabilă eseistă, filosoafă și activistă. A legat o minunată relație ce a depășit convenționalul cu Jean-Paul Sartre, amândoi contestând instituția căsătoriei și rigorile ei. Tânăra Simone este departe de a fi imaginea conservatorismului, devenind atee la 14 ani, fără a idealiza rolul de mama sau de soție, încă impus de societate. Muncește mult, scrie și militează pentru femeile de pretutindeni. Contestă inegalitatea atroce, dar și hărțuirea și concedierea abuzivă și le îndeamnă pe reprezentantele ,,celui de-al doilea sex” să se ridice și să lupte.

Simone de Beauvoir împreună cu Jean-Paul Sartre
Simone de Beauvoir împreună cu Jean-Paul Sartre

Toți oamenii sunt muritori

Romanul este o meditație asupra puterii și nevrozelor ei, asupra iubirii absolute și a nemuririi. Régine este o tânără actriță care își dorește recunoașterea și ar face orice pentru a intra în grațiile Parisului. Existența ei este marcată de momentul în care apare aproape de nicăieri un personaj straniu. Fosca nu este tipicul protagonist aflat în permanenta încercare de a o cuceri pe actriță; este nemuritor. A stat la ospiciu până când Régine se hotărăște să îl vindece. Renunță la cariera promițătoare și decide să îi afle povestea, însă el o abandonează.

În cele din urmă, actrița îl găsește, dar el este mai hotărât decât niciodată să o facă să renunțe spunându-i povestea vieții lui: ,,M-am născut în Italia, la 17 mai 1279, într-un palat din orașul Carmona. Mama a murit la scurtă vreme după nașterea mea. Am fost crescut de tata, care m-a învățat să încalec pe cal și să trag cu arcul; educația mea e fost încredințată unui călugăr care s-a străduit să-mi vâre în cap teama de Dumnezeu. Dar încă din fragedă copilărie nu-mi păsa decât de pământ și nu mă temeam de nimic.” (pp.75)

Mă tem de moarte, dar o viață veșnică e prea lungă

Ajuns la conducerea orașului primește de la cel pe care trebuia să îl omoare un elixir împotriva îmbătrânirii. Întrebat de Fosca de ce nu a băut-o chiar el, cerșetorul îi mărturisește: ,,mă tem de moarte, dar o viață veșnică e prea lungă” (pp. 89). Pentru tânărul care își dorește să cucerească lumea, veșnicia e mai mult decât suficientă. Bea licoarea și se trezește după 4 zile. Iese în stradă și privește lumea din jur; nimic nu s-a schimbat, nimic în afară de el.

Timpul devine o extensie a năzuințelor lui Fosca. Îl ajută să cucerească teritorii întinse și să-și poarte războaiele pentru a căpăta gloria. Reușește să atingă paroxismul, punct în care își pierde sensul și decide să își întemeieze o familie. Tot ceea ce face are ca scop fericirea fiului său, Antonio. Îi dăruiește tot ce și-ar putea dori vreodată, însă pentru tânăr este insuficient: ,,la ce bun mi-ai dat fericirea dacă nu îmi îngădui să fac nimic cu ea?” (pp.128). Are nevoie de un ideal și îi cere tatălui său domnia.

Nimic nu folosește vreodată la ceva

Răspunsul lui Fosca, nerostit de această dată, cuprinde toată expresia existențialismului și a fragilității ființei damnată la această căutare continuă: ,,cum să îi spun: nimic nu folosește vreodată la ceva. Palatele, apeductele, casele noi, castelele, orașele cucerite, totul nu înseamnă nimic.” (pp. 128)

Persistența memoriei, Salvador Dali, 1931
Persistența memoriei, Salvador Dali, 1931

După ce îi vede pe toți sfâșiați de timp, Fosca se decide să doarmă și doarme 60 de ani. Se trezește, privește lumea și constantă, din nou, că nimic nu s-a schimbat. Aceleași frământări, aceleași lucruri mărunte care îi fac pe oameni să tresalte, aceleași bucuri și tristeți. Pentru el, nimicul și coșmarurile: ,,visez că nu mai există oameni, spuse el. Toți au murit. Pământul este alb. Luna mai există încă pe cer și luminează un pământ alb de tot. Sunt singur, cu șoarecele.” (pp. 335)

Varianta pe care o am eu a apărut la editura Univers, sub traducerea Floricăi-Eugenia Condurachi. O poți citi și aici: Simone de Beauvoir – Toti Oamenii Sunt Muritori [Ibuc.info] – [PDF Document] (vdocuments.mx)

Ai citit cartea? Scrie-mi mai jos ce ți-a rămas în minte.

Vezi și: Mică istorie a filosofiei, Nigel Warburton | Wanderer (irinavasile.com)

Mică istorie a filosofiei, Nigel Warburton

Mică istorie a filosofiei, Nigel Warburton

Cartea despre care am ales să vorbesc astăzi este Mica istorie a filosofiei, o lectură ușoară și pe care o poți parcurge în diminețile însorite de iunie. Nigel Warburton este un filosof britanic, specializat în estetică și în etică aplicată. Dacă vrei să îți începi călătoria spre filosofie, această carte îți va fi un bun ghid.

Să parcurgem împreună câteva dintre ideile enunțate de autor. De la Socrate și Aristotel până la John Rawls și Peter Singer sunt atinse multe dintre subiectele la care nu există încă răspunsuri certe: există fericire? dar liber arbitru? Este avortul imoral?

Dilema trenului

Ultima întrebare este una care a stârnit multe controverse, mai ales în contextul în care Polonia a interzis avortul la începutul acestui an. Discuția este una amplă, cu multiple implicații, motiv pentru care Warburton ne propune să ne întoarcem la o dilema clasică din filosofie- trenul scăpat de sub control. Așadar, te plimbi liniștit pe stradă, moment în care vezi un tren care se întreabă spre cinci muncitori. Cel care îl conduce nu mai are control asupra lui, deci stă în puterea ta să îl oprești. Tot ce poți face este să îi schimbi direcția, pe cealaltă linie aflându-se un singur muncitor. Mulți consideră cantitatea esențială în acest proces, pentru că maximizezi binele salvând viața a cinci oameni în detrimentul unuia.

Dilema trenului

Acest experiment a fost inițial creat de Philippa Ruth Foot (1920-2010) care s-a întrebat de ce este este acceptabil în această situație să omori un om pentru a-i salva pe alții, însă în altele este condamnabil.

Judith Jarvis Thomson

Filosoafa britanică ne pune să ne imaginăm următorul caz: o persoană sănătoasă intră într-un spital în care există cinci indivizi care au nevoie urgentă de un transplant de organe. Dacă nu primesc o inimă nouă sau un rinichi, aceștia vor muri. Nimeni nu va spune că este acceptabilă sacrificarea unui om pentru a-i salva pe ceilalți cinci. Apare întrebarea: care este diferența dintre această situație și cea cu trenul?

Ambele sunt experimente mentale folosite foarte des de filosofi pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine problema pe care o analizăm. În acest caz, întrebarea pe care ne-o punem este: când e acceptabil să sacrific o viață pentru a salva mai multe? O altă variantă a dilemei cu trenul este propusă de Judith Jarvis Thomson. O poți citi aici: The trolley dilemma: would you kill one person to save five? (theconversation.com)

Aceste situații par improbabile în viața reală, dar Warburton ne dă două exemple din istorie când oamenii au trebuit să ia asemenea decizii. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, naziștii au lansat bombe asupra Londrei. Unul dintre spionii germani a devenit agent dublu putând astfel redirecționa bombele către o zonă mai puțin populată. Cu toate acestea, britanicii au ales să nu o facă, lăsând ca decizia să fie a naziștilor. Neintervenind au plasat responsabilitatea către cealaltă parte implicată. Dar nu este oare lipsa de intervenție tot o responsabilitate?

Dezastrul din Zeebrugge (1987)

Al doilea caz este dezastrul din Zeebrugge (1987) atunci când au murit 193 de oameni în urma răsturnării unui feribot. Zeci de oameni încercau să iasă din apa înghețată, timp în care un tânăr s-a blocat de o scară de frânghie, neputând să se mai miște. După 10 minute, oamenii l-au tras de pe scară, iar tânărul a căzut în apă și s-a înecat. Astfel, au putut să se salveze mai mulți dintre cei aflați la limita dintre viață și moarte, iar decizia pe care au luat-o, cu siguranță nu a fost ușoară.

Violonistul

Întorcându-mă la problema avortului, mult timp aceasta a fost analizată din perspectiva fătului. Tot Thomson a propus o abordare diferită, una în care mama joacă rolul principal. Iar pentru a înțelege mai bine problema, el ne pune să ne imaginăm următoarea situație: un violonist cunoscut are o afecțiune renală, cu o grupă de sânge extrem de rară. Se întâmplă ca și tu să ai aceeași grupă de sânge, motiv pentru care te trezești într-o dimineață conectat de violonist. Thomson ne spune că tu nu ai datoria să îl ții legat de tine, chiar dacă știi că deconectându-l, el va muri. În același mod, dacă o femeie care a rămas însărcinată, deși a folosit contracepție, fătul nu are dreptul de a se folosi de corpul ei.

Desigur, mulți oameni nu sunt de acord cu această perspectivă și ar alege să nu se joace de-a Dumnezeu. De asemenea, mulți consideră și că întreruperea unei sarcini, indiferent de maniera în care a apărut este absolut imorală.

Ce ne rămâne nouă să facem este să ne gândim ce stă la baza argumentelor și să judecăm o situație doar dacă avem suficiente informații despre ea. De cele mai multe ori nu avem. Experimentele bine gândite pot cu siguranță să ne ajute să înțelegem mai bine profunzimile deciziilor noastre.

Ce părere ai despre carte? Ai citit-o? Aștept să îmi spui ce dileme te pun pe tine pe gânduri.

O poți găsi aici: Mica istorie a filosofiei – Nigel Warburton – Libris

Vezi și: Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir | Wanderer (irinavasile.com)

6 lucruri pe care să le faci în sesiune

Sunt în toiul sesiunii, la fel ca mulți dintre voi probabil, și m-am gândit la toate lucrurile pe care le fac și pe care ar trebui să le faci și tu ca să treci cu bine peste această perioadă. Sunt un om simplu, dar când am examene mă transform într-o moluscă neprietenoasă.

Iată o listă cu care să începi:

  1. Stresează-te. Nu vei reuși să faci nimic dacă la fiecare secundă nu ai un mini-breakdown și nu vrei să plângi, gândindu-te la cele 100 de pagini pe care nu le-ai parcurs pentru mâine.
  2. Vorbește cu plantele sau cu pisica ta. Da, știu, oamenii te privesc ca pe un ciudat, dar eu știu cât de mult te ajută simbioza dintre voi.
  3. Uită-te la seriale, mai ales noaptea. Știu că tu ziua înveți (la fel ca mine, de altfel) așa că va trebui să îți faci acest viciu nocturn. Poți să te uiți la dramele dintr-o limbă pe care nu o înțelegi sau la Căsătoriile aranjate între indieni, orice te ajută să îți ții mintea în priză (I won’t judge you). Ah, am uitat de clipurile amuzante cu pisici și de topurile tale preferate de la 3 dimineața (10 lucruri pe care nu le știi despre Oceanul Pacific și despre vrăjitoarele din Buftea).
  4. Cofeină și energizante. Orice ar fi, nu bea apă în perioada asta. Dacă vrei să îți atingi maximum potențial, știi ce trebuie să consumi. Și rețeta succesului este combinația dintre cele două.
  5. Sună un prieten și spune-i cât de stresat ești. Apoi mai sună unul. Întotdeauna ajută să vorbești despre problemele tale, mai ales dacă așa nu îți mai rămâne timp să te ocupi de ele.
  6. Fă o prăjitură la miezul nopții, ascultă Semnal M sau Compact (îți trimit eu un playlist) și nu uita să îți pui alarma la 8, că de mâine te apuci de învățat. Nimic nu te face să te simți mai bine decât încă o noapte pierdută, dar mândru că ai pus în practică secretele gastronomiei și că ai făcut o incursiune în vremurile adolescenței precoce. Ah, ce? Doar eu fac asta?

Spor la cafeluță și la învățat, prieteni!

cafeluta de dimineata

vezi și: 6 lucruri pe care ar fi util să le știi până la 25 de ani | Wanderer (irinavasile.com)

Memento mori

Deseori privesc oamenii ca pe un soi de extensie a timpului, a firescului. Deși se agită constant, se mișcă, se succed în generații, se înmulțesc şi capătă sens, apoi se pierd, timpul îi şterge pe toţi. Ne frământă iluzia lui, ireversibilitatea şi complexitatea sa, ne face să privim existența cu nonșalanță şi însemnătate pentru ca după ce am descoperit neantul să ne aruncăm într-un vârtej al speranţei. Împreună sperăm să creştem, să devenim mai buni, superiori sau mai fericiţi. Sperăm să clădim lumi şi să distrugem sisteme adânc înrădăcinate în mentalitatea colectivă. Sperăm să fim noi cei care aduc schimbarea şi consecinţele ei, aşa cum sperăm să dobândim importanță pentru generațiile care ne urmează. Timpul manipulează subtil fiecare încercare umană de a reuşi, de a se autodepăşi pentru ca finalul să fie încununat de morminte care au dus o luptă, de revoluţii şi de războaie care se transformă în poveşti şi poveţe pentru alte vremuri şi alte minţi.

Timpul si padurea

Timpul este fluid, personal, este maniera individuală în care alegem să ne dezvoltăm, să credem că fiinţa umană, în genere, este semnificativă.

Timpul este absolut, continuu, diform, este agentul care influenţează multiple procese naturale, sociale şi economice. E ca și cum oamenii sunt creați din propriul sfârșit, din bucăţi de timp însuflețite, trăind cu iluzia grandorii existenței. Lucruri simple, lucruri care definesc o formă atipică a fericirii sunt absorbite de substanţa momentului; umanitatea luptă cu timpul până când ajunge parte din el. Lumi şi culturi complexe, cu tradiţii adânc înrădăcinate în mentalul colectiv au încercat să se traspună în timp, lăsând în urmă doar vestigii cunoscute de pasionaţi. Ne luptăm cu sensul lucrurilor pentru a-l putea digera, ne luptăm cu oamenii pentru a putea atinge gloria.

Filosoful Friedrich Nietzsche spune despre timp că ,,este focul în care ne ardem existenţa”. Lucrurile care alimentează acest foc sunt zilele, experienţele noastre, amintirile, oamenii pe care îi pierdem, tot ceea ce învăţăm şi uităm. Timpul priveşte şi aşteaptă până când nu mai rămân decât poveştile.

Tu pentru ce îți faci timp?

Vezi și: Fragilități | Wanderer | Jurnal (irinavasile.com)

Începutul

Prima zi din 2020 si prima zi în care îndrăznesc să deschid acest caiet virtual și să tastez câteva cuvinte despre ceața absolută în care mă scald. Indivizii tind să supraaprecieze începuturile în aceeași manieră pe care o fac eu cu tot ce se termină. An nou, timp incomensurabil în care pendulează tot ceea ce ești și ceea ce devii, tot ceea ce ascunzi de ceilalți și toate suprafețele pe care le arăți.

Aș vrea să capăt inerția interioară de a nu mă opri- de a dansa ca un nebun în ceață- cine mai iubește ploaia astăzi? Aș vrea să canalizez (urât verb) tot ceea ce îmi lipsește pentru ca al meu zbucium să capete o voce. Aș vrea ca paharul de gin pe care îl beau pe înserat să dezvăluie în mine delicatețea ce așterne lumea așa cum o percep adeseori- fără filtru și fără lumini.

Dimineți

Sunt singură și iată cum focul noului început arde timid reflectându-se în fereastra bucătăriei mele. E o liniște de care eu fug pentru că deseori se contrazice cu propria-mi incapacitate de a vorbi. Este o dimineața de ianuarie cu soare blând (dimineață, Irina? Era 5 când ai adormit și probabil 11 fără când te-ai hotărât să te târăști spre bucătărie). Revenind- ianuarie, dimineață târzie, cafeaua care se prelinge precum seva din copacii adormiți- lent. Minunat! Universul a reușit să stârnească în tine prima reacție umană de când ești tu lucidă și conștientă de propria-ți finitudine absolută. Ești? Urăști diminețile și ele te urăsc pe tine. Cafeaua pe aragaz, tu îmbrăcată în alb- cum altfel pentru noaptea de anul nou?! Pentru a răsturna conveniențele în tonuri..roșiatice. Schimbi dispozitivul, iei un ibric și te gândești că zeii vor fi lângă tine de data asta și nu îți vor mai prelungi suferința matinală.

Orașul


Îmi continui mersul prin existență și termin nenorocitul de film pe care l-am început cu o seară înainte și pe care, bineînțeles, nu l-am putut încheia. Vorbind despre începuturi, da? Nimic nu este mai sublim decât un oraș pustiu în care mai că îți poți auzi gândurile oprindu-se. Îmi iau bicicleta și haina roșie pe care nu am reușit s-o modific și pedalez către un alt an, o altă energie. Nu vreau să văd nimic, vreau doar să-mi aud respirația sacadată pentru că nu am mai mers cu bicicleta de câteva luni. M-am oprit. 5 secunde de adevăr ascuns sub schițele mintale despre păsări în septembrie. Vreau să îmi fiu suficientă când..
Cât lirism desuet, iar tu te scalzi în propria-ți finitudine și în..culori monocromatice.

Vezi și: Memento mori | Wanderer (irinavasile.com)

Hiraeth sau despre dor

În căutarea mea constantă de frumos, s-a întâmplat să găsesc acum câteva luni, un cuvânt din vechea limbă irlandeză (galeză): hiraeth. Mi-a rămas în minte de atunci și am știut că trebuie să scriu despre semnificația lui.

Corespondentul ,,dorului” românesc, într-o oarecare măsură (și fără traducere în engleză), hiraeth exprimă nostalgia pentru un loc pe care l-ai lăsat în urmă, cunoscut sau necunoscut. Etimologic, se pare că provine din două cuvinte ,,hir” și ,,aeth” care înseamnă pierdut de mult. Este întâlnit mai ales în poezie, comprimând atât de bine sentimente inefabile. Spațiul descris este unul bucolic, în care natura accentuează simțămintele celor prezenți.

Casa ruseasca traditionala

Pentru mine este echivalent cu dorul de acasă; cu parfumul liliacului proaspăt tăiat primăvara și cu mirosul clătitelor rusești ale bunicii (блины- blinî). Îmi amintesc cu drag de satul care părea o entitate vie, murmurând în dialectul specific și zâmbind la întâlnirea cu locuitorii săi. Îmi amintesc străzile pline de copii, de o agitație necontenită care se potolea sâmbăta după-amiază când toți mergeau la biserică.

Hiraeth este pentru mine bunica, așteptându-ne pe prispă, ieșind din când în când pe poartă, să verifice unde îi sunt nepoții.

Pentru tine ce este hiraeth?

Citește despre hiraeth aici: Hiraeth etymology in Welsh | Etymologeek.com

Vezi și: 6 lucruri pe care ar fi util să le știi până la 25 de ani | Wanderer (irinavasile.com)