Acasă

Bine ai venit în Wanderer!

Mă bucur să te întâlnesc, dragă prieten virtual. Acest loc este unul în care vom bea cafea și vom povesti mult.

Gânduri din subterană

Nu pretind să fiu Dostoievski și nici să capăt aceste grandori literare nemaiîntâlnite. Această scriere stângace are motivații mai degrabă egoiste- mă ajută să fiu. Îmi doresc să pot ajunge la tine și, poate, într-o seară târzie când nu poți dormi, să-mi citești neliniștile și să nu te simți singur.

Iar dacă nu ești pasăre de noapte, te aștept la Cafeluța de dimineață https://irinavasile.com/category/cafeluta-de-dimineata/) unde povestim despre zilele de luni, despre ce mai citim, despre pisici și despre cum să (nu) faci bani rapid. Glumesc, evident.

Ia o pauză și hai să explorăm împreună această minunată lume a rătăcitorilor.

masina de scris Wanderer

,,Nu există nici o barieră, blocare sau şurub pe care să o poţi impune libertăţii minţii mele.”

Virginia Woolf (https://www.britannica.com/biography/Virginia-Woolf)

Articole

  • Mai puțin decât tine însuți
    Au trecut luni de zile de la ultimul răsărit pe care l-am admirat, lăsându-mă purtată de lâncezeala și de liniștea impenetrabilă a dimineții. Arareori se mai aude câte o mașină, iar în apropiere, nu se întrezărește nicio licărire. Întuneric htonian. Un singur insomniac este bântuit de exciziile nocturne. Dispărut în ficțiune, mistuie dialectici în uitare. Nu a fost nicicând mai ușor să își cuantifice incalificabilul. Tot ce se materializează într-un gând delexicalizat, îi conturează existența desprinsă de certitudini. Metempsihoze întrerupte În eliberarea dintr-un amestec sublim de trăiri viscerale, ce mi-au oprit delectările onirice pe la 3, mi-am regăsit ghipsul inert privind spre tavan. M-am întors pe toate părțile până să îmi ridic picioarele de gândac și să încerc câțiva pași până la birou. Nicio lună pe cer, nicio candoare celestă, nicio tresărire. Doar nouri împodobiți în feston de gală, în culorile prăbușirii eterne. O lume văduvită de alei și surpată de viduri. Eu însămi- o plăsmuire departe de a fi dezirabilă, o încercare de existență. O respirație. O aglomerare de oase fără sens, o elucubrație ținută în frâu de cafeină. Un soi de oboseală cronică, învăluită în aburi de nicotină. Mă gândeam zilele trecute la momentul, la microsecunda în care tot universul tău, toate predispozițiile hedonice ce îți țineau legate aglomerarea de oase, intră în colaps. Privești cum se scindează și se nimicesc toate accepțiunile necesare ale realului. Craniul își părăsește învelișul fragil de piele și se așează deasupra întregului tău, iar dihotomia minte-corp rămâne doar o reminiscență a zilelor în care intelectul nu te sabota. Zgomote, zgomote, zgomote.. Țiuie, urlă, se declanșează eternul zgomot al încercărilor mundane de a fi. În centrul orașului, zumzetul flamboaiant al celor absorbiți de licori bahice și de sensuri. La periferie, ultimele zvâcniri de odihnă aparentă, ce se rotesc și se rotesc și se preschimbă în răsărituri nemărginite. Viață. O viață– articolul nehotărât nu a fost nicicând mai relevant. Ne întoarcem la alee. Un creion și un pedestru se întrec în anecdote vitale. Momentul zero- se scriu și se anulează, până când individul devine un nonfactual instrument de granit. Câte încercări, atâtea obiceiuri ce se descriu în sinele-mi absorbit de fleacuri. Lângă mine, împrăștiate alegoric, necesități fără seamăn, anomalii grandioase ce devin creioane. Viața se agață de adjective pentru a-și păstra relevanța, atunci când relevanța însăși se convertește într-un procedeu stilistic vetust. Imponderabilitate Alte perindări sinistre prin absolut. Construiesc castele de nisip pentru a-mi ascunde puținul. Mi-e teamă de întuneric. Aici este o mare de întunecime, ale cărei grandori îmi surpă ființa. Sunt momente esențiale când tot ce contează este absolutul- e tot ce rămâne, atunci când preaplinul existenței devine fragil. Ca într-un păienjeniș de visări, întreaga-ți lume îți pare o zvâcnire, urmată de reduceri la absurd. Astăzi, literele pe care calc, îmi aparțin, iar orice soi de veleitate estetică se transformă într-o impostură. Astăzi realitatea obiectuală, sugrumată de beton, se află sub imperativul ceasului molatic. Oasele se strâng într-un dans al rigorii, iar carnea palpită la vederea soarelui. Rând pe rând, se aprind becurile. Zgomotul de pași și forfota neîncetată acaparează ultimele porniri ale nocturnei, iar tot ce ființează în universu-mi matinal sunt cuvintele lui Blecher. ,,Există momente când ești ,,mai puțin decât tine însuți” și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obicei pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur…Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la ,,mai puțin decât tine însuți” în imposibilitatea de a face acel efort.” (M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată) Apare atunci în tine, ca un ultim resort al voinței, nevoia de a fi. Și ești, și continui să fii. Și vrei cafea și contopiri în sensuri nealterate de propriile nimicnicii. Hotarele absolutului devin fluide și, ca un ultim resort al voinței, dispare nevoia de a fi. Vezi și: Plânsul lui Mefistofel – Irina Vasile Max Blecher – Intamplari in irealitatea imediata – Cumpără (printrecarti.ro), iar varianta pdf aici: Max Blecher Intamplari Din Irealitatea Imediata – [PDF Document] (fdocumente.com)
  • Plânsul lui Mefistofel
    Plânsul lui Mefistofel. Deasupra noastră frunze. Dedesubt, pământ iubit de brumă. Toamnă fără sfârșit în juru-mi, sfârtecată de pauze prelungi.
  • Nadejda
    Ți-e toamnă iar, Nadejda. Roua proaspătă îți acoperă obrajii trecuți prin ultima vară. Privești răsăritul de la geamul mic ce dă spre strada golită de suflare și te întrebi dacă ai pus ibricul pe foc. Îți plimbi oasele prin camera slab luminată încercând să îți găsești halatul.
  • Scrisoare de dragoste
    Nu există în lume bucurie mai mare decât să te cuprind pe neașteptate, să-ți nimicesc paloarea obrajilor cu un zâmbet, să te chem înlăuntrul meu și să te dăruiesc frumuseții universale. Se strâng nimicurile și dansează în ploaie. Tu ai văzut ploaia? Scrisoare de dragoste încheiată.
  • Inimi cicatrizate, M. Blecher
    Inimi cicatrizate. Personajul principal al romanului, Emanuel, este un tânăr de 20 de ani care află că are tuberculoză osoasă și trebuie să călătorească la Berck pentru tratament.
  • Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher
    ,,Scriitorul de sanatoriu” așa cum a fost numit de critica occidentală, M. Blecher a retezat convenționalitatea a tot ce se subscrie literaturii formaliste, găsind în boală substraturi lirice.
  • Fragilități
    Fragilități. Jurnal de poetă. Scriu. Am zis că scriu și gestul mașinal, continuu, de a apăsare a tastelor îmi dictează un ritm absolut dezordonat.
  • Ernesto Sábato- Tunelul
    ,,În orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor și nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine. Deși nici dracu’ nu știe ce trebuie să-și amintească oamenii și nici pentru ce, întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speței umane.” Așa începe romanul Tunelul, o concesie făcută existenței pentru a obține mântuirea. Este extrem de important să înțelegem contextul apariției lui, înainte de a ne scufunda în lectura propriu-zisă. Revista argentiniană Sur (cea care îi va publica și romanul) aduce pe plaiurile hispano-americane traduceri ale celor mai influenți gânditori existențialiști- Jean-Paul Sartre, André Malraux, Albert Camus și Franz Kafka. Impactul a fost unul semnificativ- de la hipersensibilitatea propusă de scrierile antecesorilor, saltul a dus la reflecții intrinseci valide, bazate pe realitatea crudă a războaielor, a decimărilor și lagărelor de concentrare, a angoasei constante și neliniștii viscerale cauzate de contextul politic și social din Argentina. Literatura a fost impregnată de limbajul caracteristic. S-a materializat absurdul- existența ca atare nu mai avea niciun sens, iar indivizii nu mai erau capabili să-și construiască false grandori umane, țeluri ce s-ar fi șters odată cu moartea lor. Am vorbit despre existențialism la Simone de Beauvoir, dar hai să ne amintim câteva aspecte definitorii: ideologie filosofică ce are în centrul omul și căutarea sensului său rațiunea nu mai este suficientă pentru a te salva de neant, de sfârșit solitudinea: omul este și va fi întotdeauna singur vulnerabilitatea umană: sfârșitul este întotdeauna posibil în fiecare secundă, în fiecare următoare clipă care se scurge Biografie Pe 24 iunie 1911 se naște în orașul Rojas (provincie din Buenos Aires) Ernesto Roque Sábato. Este fiul lui Francesco Sábato și Giovanna Maria Ferrari, imigranți italieni din Calabria. Făceau parte dintr-o clasă socială medie, așa cum afirmă Sábato mai târziu. Tot el declară despre părinții lui următoarele: ,,tatăl meu era foarte sever, mama mea mă ascundea sub patul lor matrimonial pentru a evita să mă pedepsească”. Este cel de-al zecelea din cei unsprezece copii ai familiei, iar numele îl preia de la Ernesto José (al nouălea frate care nu a supraviețuit). După terminarea școlii primare, își continuă studiile la ,,Colegio Nacional de La Plata” acolo unde îl întâlnește pe cel care îl va inspira în cariera literară: Pedro Henríquez Ureña. Studiile superioare le urmează, contrar așteptărilor, la ,,Facultad de Ciencias Físico-Matemáticas” în urma cărora se va dedica, o perioadă, cercetărilor din domeniu. Călătoriile în Europa îl familiarizează cu suprarealismul, dar și cu schimbările socio-economice care au loc înainte de cel De-al Doilea Război Mondial. Se confruntă cu o criză spirituală care îl face să chestioneze tot ce învățase și să afirme că, știința nu are răspunsuri la toate întrebările existențiale (îl citește pe Dostoievski și Tolstoi– în cel din urmă descoperă un anarhist asemenea lui). Mișcarea peronistă (apărut la mijlocul anilor 40 în jurul lui Juan Domingo Perón) este cea care acutizează frământările și neliniștile tânărului poet. La scurt timp, realizează că mizeriile cu care se confruntă societatea argentiniană sunt parte dintr-o problematică mai amplă- capitalismul. Primul articol publicat (1941) a fost ,,La invención de Morel” de Adolfo Bioy Casares, în revista Teseo din La Plata. În 1945 publică prima carte:  Uno y el Universo În 1948 apare El túnel (Tunelul) care este refuzat de toate editurile din Buenos Aires pentru ca, ulterior, să fie publicat în revista Sur. Primește critici foarte bune de la Albert Camus care îi va traduce romanul în franceză (romanul va fi tradus în alte 10 limbi). Rezumat El túnel (Tunelul) Pentru că ați citit deja începutul acestui roman, puteți observa că, la prima vedere, este un roman polițist care își dezvăluie crima și autorul său. S-ar părea că, acțiunea nu va crește gradual până la un punct critic, urmând aflarea deznodământului și pedepsirea făptașului. Aceasta a fost și intenția autorului care a deconstruit formula clasică a romanului, având o abordare proaspătă, revoluționară. Acțiunea îl are în centru pe Juan Pablo Castel, un pictor de 38 de ani din Buenos Aires, un tip măcinat de schizofrenie și gânduri sumbre. Intelectualul rupt de cotidian, inadaptat voluntar, extrem de rațional, lucid și incapabil de empatie, Castel ilustrează individul alienat și singur. La una dintre expozițiile sale o întâlnește pe María Iribarne Hunter pe care va ajunge s-o ucidă din cauza geloziei. Nimic mai superficial, nu-i așa? Ei bine, află că acest roman are multe dedesubturi, pe care le vei descoperi odată cu însemnarea detaliilor. Așadar, Castel ne spune: ,,în salonul de Primăvară din 1946 am expus o pânză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporționată și bine construită. Avea, în sfârșit, toate atributele pe care acești șarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală”. Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfășura o scenă minusculă și îndepărtată: o plajă pustie și o femeie care privea marea. O femeie care privea ca și cum ar fi așteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare și totală.” Asupra acelei ferestre din tablou a zăbovit Maria Iribarne. Nimeni altcineva se pare că nu a observat detaliul semnificativ, aspect ce îl determină pe Juan Pablo să devină obsedat de identitatea femeii. O întâlnește întâmplător într-o zi, încercând să își imagineze toate posibilitățile de desfășurare ale faptelor, nereușind să-și învingă timiditatea și să îi vorbească. Când, în cele din urmă, dialogul dintre cei doi are loc, lucrurile devin și mai bizare. Pe María o cunoaștem doar prin ochii lui Juan Pablo: ,,Despre profilul ei de atunci nu-mi amintesc nimic. Avea o față frumoasă, dar aspră. Părul lung, castaniu. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și șase de ani, dar exista în ea ceva care o făcea să pară mai matură, ceva dintr-un om care trăise mult: nu părul argintiu de la tâmple și nimic altceva din aceste semne naturale, ci un lucru nedefinit, sufletesc: poate privirea.” De asemenea, ea este căsătorită cu Allende (care îi este și văr). Juan Pablo află acest aspect și își continuă relația cu Maria, pe care deseori nu o înțelege. Are o fascinație dubitabilă pentru ea, care te face să te întrebi în permanență, ce are la bază obsesia lui. În această notă, romanul capătă o cu totul altă înțelegere- una freudiană. O ultimă notă: relația celor doi protagoniști este, așa cum am spune astăzi, una cât se poate de toxică. Au numeroase conflicte, cu drame și pasiuni, cu accente de iubire tulburătoare și nebunie, la limita patologicului. Îi leagă însă ceva greu de ascuns, o legătură ancestrală, un cordon ombilical pe care Juan Pablo Castel încearcă să îl taie pe tot parcursul vieții sale. Și reușește doar prin uciderea unui necunoscute (o înjunghie în pântec), paradoxal, singura ființă care ar fi putut să îl înțeleagă. Abia în acest punct, protagonistul comite un act care se răsfrânge și asupra sa- devine cu adevărat singur. Dar pe cine portretizează ea, María, de fapt? Te las pe tine să descoperi, iar dacă ai citit romanul, aștept să îmi spui impresiile tale mai jos. 😁
  • Ernesto Sábato- Tunelul (roman existențialist)
    Tot ce trebuie să știi despre Ernesto Sabato și romanul lui, Tunelul (roman existențialist). Juan Pablo Castel este pictorul care o ucide pe Maria.
  • Lupul de stepă, Hermann Hesse
    Lupul de stepă, Hermann Hesse. A fost odată un anume Harry, căruia i se zicea lupul de stepă. Umbla pe două picioare, purta îmbrăcăminte și era om, dar de fapt nu era altceva decât un lup de stepă.

Mulțumesc că ești alături de mine!