Opere bac

august 18, 2021septembrie 20, 2021

Scrisoare de dragoste

Sfârșit de august, început de poezie

Nu există în lume bucurie mai mare decât să te cuprind pe neașteptate, să-ți nimicesc paloarea obrajilor cu un zâmbet, să te chem înlăuntrul meu și să te dăruiesc frumuseții universale. Se strâng nimicurile și dansează în ploaie. Tu ai văzut ploaia?

Scrisoare de dragoste încheiată.

Beție de cuvinte într-o noapte pe la două. Cameră la demisol, o singură ferestruică deasupra capului și un singur scaun în penumbră, undeva în colțul din dreapta. Caiete, ziare și bonuri de masă. Pachetul de țigări și oglinda crăpată de pe peretele opus. O altă grămadă mică de nimicuri mari. Mă întorc pe o parte și mă strâng. Trec secunde în existența-mi întreruptă de flori de liliac, în care încerc să-mi umplu paharul cu slove potrivite. Trec minute de stări și minute de noi. Trec ore de pași și clipe de solitudine sacră. Treci și tu…

Poezia începutului

Se strânge clepsidra, îmi respiri cenușa și mă creezi pe de-a-ntregul. Mă lipesc de corpul tău și îți rup o coastă roasă de molii. Îți devin Evă, dar tu nu-mi ești decât șarpe. Îți dăruiesc esența, dar tu nu o poți mesteca; ți-e frică de oameni. Te zvârcolești, tremuri și mi te înfășori sub piept. Ești doar un soi de profunzime diletantă, un mit ascuns în adevăruri necreditabile. Toți te privesc și nu te admite nimeni, în timp ce tu cazi și cazi și cazi..

Privesc pe geam și văd cum toate celelalte geamuri abundă în umanitate febrilă. Câți oameni, atâtea pustiuri. Câtă durere și cât sacrilegiu pentru un suflet care sângerează, pentru o nulitate absolută. Câtă noapte în lume și câte gânduri nerostite. Natura e dură deseori cu indivizii. Unii poartă în brațe frumusețile ei desăvârșite și zâmbesc privind cerul și nemărginirea sa. Unii se grăbesc de zor să prindă viața de picioare și să râdă de cât nonsens conține. Dar mai sunt oameni care poartă pe umeri cele mai sumbre zvârcoliri ale umanității. Acolo mi se înghesui și mi te supui așa cum numai îndrăgostiții de întuneric se pot supune lunii care-și plânge stelele căzătoare.

Oamenii spun despre mine că sunt. Atât. Adjectivele sunt supraestimate.

Fără alte încercări

În idealismul meu exprimat precoce am crezut că, niciuna dintre ipotezele pe care apucaseși să mi le expui, nu putea fi reală. Ești încă aici. Ai fost saturat de durerea-ți sugrumată într-un pumn. Ai vidat iubirea. În suficiența ta, ai găsit confortabil să îmi spui că sunt totul. Și am fost.. tot ce e vital trist și sacru și se termină considerabil .. strop cu strop până la ultima fărâmă de candoare.

Revăd în oglinda crăpată fiecare dimineață în care mă trezeam privindu-te, dorind să te cuprind. Revăd fiecare gând care mă făcea să-mi lepăd frumusețea pentru a te proteja. Tu nu puteai fi descompus, nu aș fi putut accepta să te știu înfrânt de propria-ți incapacitate, de propria-ți mișcare naivă printre muritori. Mi-ai smuls iubirea cu pumnii, construind iluzii din pulberea-mi uitată. Mi-ai fost sens într-o lume unde cadavrele se cred oameni, unde simțirea e înlocuită de certitudini și umanitatea de narcisism scuzabil, circumstanțial.

Eu n-am iubit iubirea, am iubit pustiul.

Puncte… trei.

Nu închid ochii și nu văd nimic. Contururi stranii se perindă pe lângă mine, timid, fără chip și fără sens. Oameni? Nostalgii scăldate în toamnă. Mă sugrumă iar serile târzii de august când tot ce văd sunt apusurile…din tramvai. Pe tine ce gânduri te încearcă atunci când, în obscuritatea nopții, te vezi dezbrăcat de orice straie, de orice minte păgână care îți îmbracă sorții?

Mie copacii-mi cântă a țambal, păsările-mi șuieră neantul, în timp ce eu, un melc fără cochilie, îmi caut corpusul de simțăminte lepădate la etajul doi. Ce ți-e și cu muzica! Plouă iar. Picăturile se zbat să ajungă pe geamul murdar și sună a ropote de aplauze de la finele unei scenete mediocre.

Simțit-ai vreodată cerurile despicându-se și curgând șiroaie șiroaie, curățind toată durerea din noi? Nu, ție nu îți place ploaia. Mi te-am crezut uman, special între specii a căror existență este statistică, dar am uitat că ai solzi. Tot ce rămâi este.. mai rămâi.

Sunt aceeași agonie simfonică, același sens pe care l-ai lăsat în parc. Sunt o bizarerie subdezvoltată într-un corp străin și, în continuare, îmi caut cochilia.

Vrei să îmi fii casă? Carcasă, lut, pădure? Vrei să-mi fii?

Pentru tine

Am plantat bujori în capul tău să am frumusețe de care să mă agăț. Am desenat un eden rupestru departe de orice suflu uman, de tot ce e placid și neted și limpede. M-am trezit în gol agățată de același neant pe care îl contestai. Și tu ai vrut să fii relevant, știu. Mi-am părăsit mintea așa cum îți părăsești iubita după ce ai hrănit-o cu jumătăți. Jalnic. M-ai rostogolit ca pe o piatră vulcanică până m-ai stins și nu mi-ai fost Sisif. M-am temut să cad din nou în aceeași humă ordinară pe care o vezi în orice vietate care mișcă. Mi-am aruncat rochiile și creioanele. Abia atunci am început să-mi strig existența pentru că ea dispăruse și…fără să îmi dau seama… se prefăcuse iar în bujori.

Steril. Totul a devenit steril- conversații, drumuri, simțăminte.

Mi-e dor. Mi-e groază.

(…)

Mi-am vărsat paharul mai devreme, scuze. S-au rostogolit toate slovele pe care le țineam ascunse în sertarul cu bomboane de la fostul Crăciun. Știi, mai am cutia metalică împodobită cu desene, dar acum nu se mai văd. A fost îmbrățișată de rugină, însă nu am putut s-o arunc. Poate într-o zi, te vei întoarce s-o iei. Am lăsat toate lucrurile în ordinea lor: cioburile, molia uscată, bujorii și iubirea.

Mai scrie-mă uneori.

Cu dor,

Inspirată de Blecher: Max Blecher, un alchimist al durerii (mnlr.ro)

Vezi și: Inimi cicatrizate, M. Blecher | Wanderer (irinavasile.com)

august 14, 2021septembrie 4, 2022

Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher

,,Scriitorul de sanatoriu” așa cum a fost numit de critica occidentală, M. Blecher a retezat convenționalitatea a tot ce se subscrie literaturii formaliste, găsind în boală substraturi lirice. Textele lui sunt intransigente, pure, ele sfidează ficționalul până când acesta se umple de real. Cum vreodată ai putea să manifești orice soi de durere sau de fericire închistată în temporar după întâlnirea cu Blecher? Ultimele trei săptămâni mi-a fost confident, veritabil partener de dialog nocturn, dar și absolut profund povestitor. Prima recenzie va fi Întâmplări în irealitatea imediată (1936), urmată de Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina luminată (1971).

Biografie

Max Blecher (17 septembrie 1909- 31 mai 1938) a fost fiul unui negustor evreu din Roman. Urmează cursuri de medicină la Paris (Rouen după unii autori); în 1928 se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și este internat în mai multe sanatorii din Franța, Elveția și România, însă niciun tratament nu îl ajută. Se stinge din viața la doar 29 de ani.

Contemporanii săi îl consideră un suprarealist (Blecher nu a aderat la nicio grupare de acest gen), în timp ce postmoderniștii îl recuperează ca atare datorită manierei în care îmbogățește realitatea (sau irealitatea) și găsește poezia din ea. Poartă numeroase corespondențe cu Geo Bogza, Mihail Sebastian (care îl adoră), André Gide, M. Heidegger etc. Este tradus în germană, engleză, suedeză și ebraică. (* Fișă bibliografică, pp. 14)

Romanul

La prima vedere, eroul întâmplărilor din irealitatea imediată pare unul cât se poate de tipic, un soi de bildungsroman fără pretenția evoluției recompensate de vreme. Un motiv predilect care pavează lumea lui Blecher este fotografia sau imaginea. Acestea sunt elementele care construiesc nu doar povestea particulară a eroului, ci sunt și cele care dezvăluie istoria poveștilor ca atare. Fotografia cu portretul regelui Carol I și al reginei Elisabeta indică vehement predilecția autorului către codificarea limbajului, a artei și de ce nu, a întregii lumi nereușite în care să subziste:

,,Tablourile astea mă intrigară mult timp. Mi se părea că artistul avea mult talent, (…) dar nu înțelegeam pentru ce le lucrase într-o acuarelă cenușie, spălăcită (…). Într-o zi, făcui o descoperire uimitoare: ceea ce luam eu drept culoare ștearsă nu era altceva decât o îngrămădire de litere minuscule, descifrabile numai cu lupa. În tot desenul nu era o singură trăsătură de creion ori de pensulă; totul era o alăturare de cuvinte în care se povestea istoria vieții regelui și a reginei. „ (pp. 81)

,,I pant, I sink, I tremble, I expire”
P.B. Shelley

Începutul

Întâia întrebare care deschide narațiunea se bazează pe un concept încă dezbătut de științe și de filosofie: cine sunt eu? Adolescentul frământat de neliniști firești are experiența chestionării propriul corp, a spiritului ce zace în el și a raportării celorlalți la ,,personagiul” său. Găsește inutilul din mundan și își comprimă anxietatea în momente pe care le hiperanalizează. Introspect și bântuit de tot soiul de gânduri, se simt prins în capcana realității, acolo unde există locuri anume ce îi provoacă așa numitele ,,crize”: în stradă, în casă, în grădină. Despre trăirile inerente amplificate de obsesiile sale nu poate vorbi- simplismul limbajului ordinar este insuficient pentru a delimita asemenea profunzimi.

,,Cuvintele obișnuite nu sunt valabile la anumite adâncimi sufletești. Încerc să definesc exact crizele mele și nu găsesc decât imagini. Cuvântul magic care ar putea să le exprime ar trebui să împrumute ceva din esențele altor sensibilități din viață, distilându-se din ele ca un miros nou dintr-o savantă compoziție de parfumuri.” (pp. 39)

În magazinul cu mașini de cusut o va întâlni pe Clara, întâia materializare a unei pasiuni ,,complete și normale”. Periplul său către cunoașterii sexualității începuse mult mai devreme însă (nu voi intra în alte detalii pentru că această parte se vrea a fi citită individual).

De vorbă cu moartea

Cu siguranță te va frapa cât de reală și sinceră este experiența întâlnirii cu moartea (întâi la bâlci, în exteriorul îndepărtat la lumii, iar apoi foarte aproape de lumea interioară a personajului).

,,Într-o zi asistai la înmormântarea copilului unuia din fotografii ambulanți. Ușile panoramei erau larg deschise și, înăuntru în fața fundalului fotografiat, zăcea pe două scaune sicriul descoperit. (..) În momentele acelea, mortul era desigur nespus de fericit și liniștit, în intimitatea păcii lui profunde, în tăcerea nesfârșită a parcului cu platani. În curând însă fu smuls din solemnitatea în care zăcea și încărcat într-o căruță, pentru a fi dus la cimitir în groapa umedă și rece care îi era destinată.” (pp. 74)

Solemnitatea evenimentului împrumuta ceva din fantasticul bâlciului, moartea fiind mai degrabă parte a unui ritual mistic, artificial, menit să celebreze falsul existenței și să încheie un ciclul necerut de nimeni.

Referințe critice

,,Această carte, esențial metafizică, a cărei temă am expus-o, de altfel, într-un mod cu totul insuficient, nu are ,,subiect”. Dar ,,subiectul” este însuși eroul și viața ta interioară cu urcări și căderi; de altfel, așa este lumea, fără subiect, anostă. Totuși, cartea domnului Blecher se citește cu interes crescând. Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspirații metafizice, ci și talent literar și, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, să urmeze ,,întâmplări” de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare; o sensibilitatea ascuțită, morbidă dă expresie tuturor aventurilor sale. Dar luciditatea d-lui Blecher nu se oprește niciodată la psihologie, la efecte, la periferia sufletului, care n-are decât să rămână, și de-acum înainte, în stăpânirea netulburată a așa-zisei ,,literaturi de autoanaliză”. D. Blecher, trecând prin psihologie, prin emoție, depășește totuși planul psihologic, realitatea prea superficială a emoției. Emoția, durerea, psihologicul sunt lucruri false, ca tot ce aparține falsei ,,realități”, lumii drăcești, malefice, de lavă, și se îndoiește de ele, le desconsideră.” (Eugen Ionescu, ,,Cronica literară”, Facla, an XVI, nr. 1585 din 13 mai 1936)

M-a supărat în primul moment titlul cărții Întâmplări în irealitatea imediată– mi se părea un titlul de tip modernist: abstract, îndrăzneț și persiflant. Genul nu-mi place.

Lectură cărții justifică pe deplin acest titlu, care își exprimă cu destulă precizie substanța și stilul.

Eroul acestor întâmplări trăiește într-adevăr într-o ,,irealitate”, care însă nu este a visului, ci a lucrurilor din jur, a vieții de fiecare zi, a faptelor cunoscute. (…)

Ce este tulburător în scrisul lui Blecher este extrema sa luciditate. Nu se poate un aliaj mai straniu decât această simțire fabuloasă și această inteligență analitică. (Mihail Sebastian, ,,M. Blecher: Întâmplări în irealitatea imediată”, Rampa, an 19, nr. 5432 din 22 februarie 1936)

Întâmplările… lui Blecher sunt o cutremurătoare revelație a durerii și o lucid-stranie punere în scenă a adevăratei situări în lume a eului. Înțelesul vieții care se scrie, coborârea în ,,depozitul necunoscut al realității” și în ,,noaptea trupului” deja minat de moarte din Vizuina luminată vor verifica (și consemna)- ca demonstrația matematică a unei revelații ontologice (produsă în continuumul realitate-halucinație-vis din Întâmplări în irealitatea imediată)- lumea de carne din celălalt roman, în care moartea e deja prezentă. Căderea în corp, într-un corp transparent, expus privirii, e și o iluminare interioară, atroce și vidă care spune ceva despre imensa inutilitate a literaturii și despre inutilul eroism al lucidității. E o viziune în timpul scrisului care luminează corpul interior, un loc neutru (nici rău, nici bun), dar plin, în care homuncul identic naratorului explorează caverna cavernelor, trupul viu care trăiește și suferă.” (Simona Sora, Regăsirea intimității, Cartea Românească, București, 2008, pp. 182-191)

Tu l-ai citit pe Blecher? Dacă nu, e timpul s-o faci! E superb.

Am găsit cartea aici: Max Blecher – Intamplari in irealitatea imediata – Cumpără (printrecarti.ro), iar varianta pdf aici: Max Blecher Intamplari Din Irealitatea Imediata – [PDF Document] (fdocumente.com)

Vezi și: Lupul de stepă, Hermann Hesse | Wanderer (irinavasile.com)

iulie 14, 2021septembrie 4, 2022

Ernesto Sábato- Tunelul (roman existențialist)

,,În orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…
E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor și nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine. Deși nici dracu’ nu știe ce trebuie să-și amintească oamenii și nici pentru ce, întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speței umane.” (Ernesto Sábato, Tunelul)

Așa începe romanul Tunelul, o concesie făcută existenței pentru a obține mântuirea. Este extrem de important să înțelegem contextul apariției lui, înainte de a ne scufunda în lectura propriu-zisă.

Context

Revista argentiniană Sur (cea care îi va publica și romanul) aduce pe plaiurile hispano-americane traduceri ale celor mai influenți gânditori existențialiști- Jean-Paul Sartre, André Malraux, Albert Camus și Franz Kafka. Impactul a fost unul semnificativ- de la hipersensibilitatea propusă de scrierile antecesorilor, saltul a dus la reflecții intrinseci valide, bazate pe realitatea crudă a războaielor, a decimărilor și lagărelor de concentrare, a angoasei constante și neliniștii viscerale cauzate de contextul politic și social din Argentina.

Literatura a fost impregnată de limbajul caracteristic. S-a materializat absurdul- existența ca atare nu mai avea niciun sens, iar indivizii nu mai erau capabili să-și construiască false grandori umane, țeluri ce s-ar fi șters odată cu moartea lor. Am vorbit despre existențialism la Simone de Beauvoir, dar hai să ne amintim câteva aspecte definitorii:

ideologie filosofică ce are în centrul omul și căutarea sensului său
rațiunea nu mai este suficientă pentru a te salva de neant, de sfârșit
solitudinea: omul este și va fi întotdeauna singur
vulnerabilitatea umană: sfârșitul este întotdeauna posibil în fiecare secundă, în fiecare următoare clipă care se scurge

Biografie

Pe 24 iunie 1911 se naște în orașul Rojas (provincie din Buenos Aires) Ernesto Roque Sábato. Este fiul lui Francesco Sábato și Giovanna Maria Ferrari, imigranți italieni din Calabria. Făceau parte dintr-o clasă socială medie, așa cum afirmă Sábato mai târziu. Tot el declară despre părinții lui următoarele: ,,tatăl meu era foarte sever, mama mea mă ascundea sub patul lor matrimonial pentru a evita să mă pedepsească”. Este cel de-al zecelea din cei unsprezece copii ai familiei, iar numele îl preia de la Ernesto José (al nouălea frate care nu a supraviețuit).

După terminarea școlii primare, își continuă studiile la ,,Colegio Nacional de La Plata” acolo unde îl întâlnește pe cel care îl va inspira în cariera literară: Pedro Henríquez Ureña. Studiile superioare le urmează, contrar așteptărilor, la ,,Facultad de Ciencias Físico-Matemáticas” în urma cărora se va dedica, o perioadă, cercetărilor din domeniu. Călătoriile în Europa îl familiarizează cu suprarealismul, dar și cu schimbările socio-economice care au loc înainte de cel De-al Doilea Război Mondial. Se confruntă cu o criză spirituală care îl face să chestioneze tot ce învățase și să afirme că, știința nu are răspunsuri la toate întrebările existențiale (îl citește pe Dostoievski și Tolstoi– în cel din urmă descoperă un anarhist asemenea lui).

Luis Borges si Ernesto Sabato la prima lor intalnire — Borges (stânga) și Sábato (dreapta), prima întâlnire, 13 feb 1975

Mișcarea peronistă (apărut la mijlocul anilor 40 în jurul lui Juan Domingo Perón) este cea care acutizează frământările și neliniștile tânărului poet. La scurt timp, realizează că mizeriile cu care se confruntă societatea argentiniană sunt parte dintr-o problematică mai amplă- capitalismul.

Primul articol publicat (1941) a fost ,,La invención de Morel” de Adolfo Bioy Casares, în revista Teseo din La Plata.

În 1945 publică prima carte: Uno y el Universo

În 1948 apare El túnel (Tunelul) care este refuzat de toate editurile din Buenos Aires pentru ca, ulterior, să fie publicat în revista Sur. Primește critici foarte bune de la Albert Camus care îi va traduce romanul în franceză (romanul va fi tradus în alte 10 limbi).

Rezumat El túnel (Tunelul)

Pentru că ați citit deja începutul acestui roman, puteți observa că, la prima vedere, este un roman polițist care își dezvăluie crima și autorul său. S-ar părea că, acțiunea nu va crește gradual până la un punct critic, urmând aflarea deznodământului și pedepsirea făptașului. Aceasta a fost și intenția autorului care a deconstruit formula clasică a romanului, având o abordare proaspătă, revoluționară.

Acțiunea îl are în centru pe Juan Pablo Castel, un pictor de 38 de ani din Buenos Aires, un tip măcinat de schizofrenie și gânduri sumbre. Intelectualul rupt de cotidian, inadaptat voluntar, extrem de rațional, lucid și incapabil de empatie, Castel ilustrează individul alienat și singur. La una dintre expozițiile sale o întâlnește pe María Iribarne Hunter pe care va ajunge s-o ucidă din cauza geloziei. Nimic mai superficial, nu-i așa? Ei bine, află că acest roman are multe dedesubturi, pe care le vei descoperi odată cu însemnarea detaliilor.

Așadar, Castel ne spune: ,,în salonul de Primăvară din 1946 am expus o pânză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporționată și bine construită. Avea, în sfârșit, toate atributele pe care acești șarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală”. Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfășura o scenă minusculă și îndepărtată: o plajă pustie și o femeie care privea marea. O femeie care privea ca și cum ar fi așteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare și totală.”

Personajul feminin, Maria Iribarne

Asupra acelei ferestre din tablou a zăbovit Maria Iribarne. Nimeni altcineva se pare că nu a observat detaliul semnificativ, aspect ce îl determină pe Juan Pablo să devină obsedat de identitatea femeii. O întâlnește întâmplător într-o zi, încercând să își imagineze toate posibilitățile de desfășurare ale faptelor, nereușind să-și învingă timiditatea și să îi vorbească. Când, în cele din urmă, dialogul dintre cei doi are loc, lucrurile devin și mai bizare.

Pe María o cunoaștem doar prin ochii lui Juan Pablo:

,,Despre profilul ei de atunci nu-mi amintesc nimic. Avea o față frumoasă, dar aspră. Părul lung, castaniu. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și șase de ani, dar exista în ea ceva care o făcea să pară mai matură, ceva dintr-un om care trăise mult: nu părul argintiu de la tâmple și nimic altceva din aceste semne naturale, ci un lucru nedefinit, sufletesc: poate privirea.”

De asemenea, ea este căsătorită cu Allende (care îi este și văr). Juan Pablo află acest aspect și își continuă relația cu Maria, pe care deseori nu o înțelege. Are o fascinație dubitabilă pentru ea, care te face să te întrebi în permanență, ce are la bază obsesia lui. În această notă, romanul capătă o cu totul altă înțelegere- una freudiană.

Laura Hidalgo si Carlos Thompson in filmul El tunel, 1952 — Laura Hidalgo și Carlos Thompson în filmul El túnel, 1952

O ultimă notă: relația celor doi protagoniști este, așa cum am spune astăzi, una cât se poate de toxică. Au numeroase conflicte, cu drame și pasiuni, cu accente de iubire tulburătoare și nebunie, la limita patologicului. Îi leagă însă ceva greu de ascuns, o legătură ancestrală, un cordon ombilical pe care Juan Pablo Castel încearcă să îl taie pe tot parcursul vieții sale. Și reușește doar prin uciderea unui necunoscute (o înjunghie în pântec), paradoxal, singura ființă care ar fi putut să îl înțeleagă. Abia în acest punct, protagonistul comite un act care se răsfrânge și asupra sa- devine cu adevărat singur. Dar pe cine portretizează ea, María, de fapt?

Te las pe tine să descoperi, iar dacă ai citit romanul, aștept să îmi spui impresiile tale mai jos. 😁

Găsești romanul aici: Ernesto Sabato – Tunelul – Cumpără (printrecarti.ro)

vezi și: Ernesto Sábato- Tunelul | Wanderer (irinavasile.com)

iunie 30, 2021

Diligența de marți

(Victor Brauner, autoportret premoniție, 1930)

Se înserase. Lumina din camera alăturată oglindea ziarele aruncate în colț, masa de cafea murdară și cele trei mucuri de țigară pe care le lăsase la prânz. Luă caietul și notă:

Corbul. Lampa. Diligența de marți.

Se întinse. Podeaua era șubredă și mirosea a mucegai. Privi peretele decojit și contemplă crengile deșănțate care îi proiectau fascinante forme din subterană. Se opri. Luă un chibrit, apoi un altul și un altul. Cele câteva secunde de existență lemnoasă îl frapau. Jocul, scânteia- totul pentru a lumina abisul și a te stinge în tăcere, unde nu te vede nimeni și miroase a mucegai.

T. se lăsă pătruns de propria-i întunecime și ațipi. Acela a fost momentul în care mintea lui dănțui ca o cadână sub mirajul tobelor. Toate ascunzișurile lumii zăceau în trecutu-i îndepărtat: mireasma florilor de mai, zilele lungi de duminică la ceai și plăcintă cu mere a mătușii Olga. Cuprins de neîntrerupta frenezie de simțuri, urcă alene scările până la mansardă acolo unde zăceau, sleite de puteri, ultimele amintiri. Cotrobăi prin cutii, alese cu grijă niște poze înrămate și le puse deoparte. Reminiscențele putrede ale adolescenței se descompuneau, bucată cu bucată, la fiecare întoarcere a filei de album. A vrut să plângă, dar știa că pentru asta are nevoie de puterea care nu îi mai aparținea. Istovit, bătrân și singur, își confirmă că era doar o prezență fantasmagorică dintr-o epocă tristă. Își continuă periplul prin timp imediat după infuzia obținută întotdeauna cu flori proaspete de tei.

Reminiscențe

Copilandru fiind, regăsi leagănul din cireș din care mai atârna doar funia ruptă. Acest ștreang ce păstra umbra unui copil fericit era condamnarea sa la viață. Trecuse prin grădina uscată unde nu mai găseai decât ciulini și o neîntinată melancolie de noiembrie și se opri lângă hotarul vecin. Măsură îndepărtatul orizont și simți cum întreaga ființă se împreună cu răsăritul tandru. Voia să își aprindă o ultimă țigară, însă realizează îndată că nu are foc. Renunță. Își scormoni buzunarele și tot ce găsi era un figurină de ceară pe care o pierduse cu mulți ani în urmă- întruchiparea celei mai frumoase balerine fără mâini. Cum e posibil, cugetă, ca o ființă atât de suavă să își piardă tocmai prelungirile firii care o fac ceea ce este? Apoi își aminti că el era cel care, într-unul dintre lungile sale experimente, îi rupse cele două membre pentru a vedea ce mai rămâne, ce sevă se va prelungi din ruptura-i permanentă. Se întristă. Și-ar fi dorit să fi rămas agățat în timp, între nașterea și dezmembrarea balerinei și să trăiască precum un curios neexperimentat, o celulă solitară mișcată de muzica bună și de necunoscut.

Ce ți-e și cu lumea, își spuse- tot fastul steril, toată grandoarea iluzorie, tot haosul lucid. Doar rutina prevalează sensul!

Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern. Muncește. Miroase bujorii. Dormi.

Trezește-te. Ridică-ți gândurile din infern..

Ora 5 dimineața și niciun zgomot. Totul se fi comprimat în radioul din bucătărie care huruia necesități anticipabile. Se uită la ceas, apoi la cele trei mucuri de țigară de ieri și stinse lampa.

Privi cerul neted, lumina grațioasă a concretului și teiul bătrân. Corbul îl aștepta de câteva zile și T. știa că tot ce mai poate prinde din existență este diligența de marți.

Inspired by: Hermann Hesse | Biography, Facts, & Books | Britannica

Vezi și: Periplu în timp | Wanderer (irinavasile.com)

iunie 25, 2021

6 lucruri pe care ar fi util să le știi până la 25 de ani

(culese din înțelepciunea nedezvăluită a unei moluște)

Pe cât de evidentă îmi este anxietatea când trebuie să vorbesc despre lucruri pe care le cunosc, pe atât de ușor îmi este să scriu despre ele. Iată câteva chestiuni pe care le-am învățat în cei 25 de ani de când fac umbră pământului.

Stai departe de oamenii care nu suportă maneliștii, homosexualii, romii și alte categorii sociale, minorități și grupuri pe care nu le înțeleg. Nu vrei să intri în asemenea conflicte, nu le vei schimba concepțiile și stereotipurile (dar poți încerca) și îți va crește inutil tensiunea. Ia o bere, relaxează-te și uită-te neironic la clipuri cu Dana Budeanu. (Nu, te rog, nu face asta.)

Învață să subziști într-o societate care tot timpul va cere de la tine să fii productiv. Nu vom intra acum în polemici despre capitalism, dar sunt sigură că ai văzut cum funcționează lucrurile în exteriorul tău. Așa că, dacă vrei să te izolezi într-o cabană, departe de lumea dezlănțuită, ai grijă să ai semnal la telefon. Până atunci însă, recitește Capitalul și hai să punem la cale revoluția aia!

Nu lăsa zilele să treacă fără să te bucuri în mod autentic de ceva. Știu, și eu mă scald deseori în mizeria mundană, în gânduri și idei despre care nu m-a întrebat nimeni. Dar încerc să găsesc întotdeauna o clipă în care să răsuflu ușurată că, deocamdată, nu m-a șters timpul sau natura sau viața. Deci, în zilele bizare, ieși afară, privește tot ce se află în jurul tău (da, betoane și stâlpi de iluminat) și gândește-te că mâine va fi mai rău.

Ascultă muzică bună, bea gin tonic și fii recunoscător. Nimic nu îți catifelează interiorul ca o piesă care te face să dai din cap în văzul tuturor sau să dansezi când nu te vede nimeni. Iar după câteva pahare de bucurie bahică nu te condamnă nimeni. Acum, deși vei fi tulburat de această formulă clișeu, fii recunoscător cu planeta care a facilitat existența ta. Sunt sigură că Universul îți va răspunde, dar asta numai după ce vezi filmul Secretul. Altfel, toate cristalele din casă nu fac decât să adune praful.

Învață să nu mori de foame. Începe prin a căuta un videoclip despre cum să aprinzi aragazul (și să nu-l uiți așa, Irina). Din acest punct, ți se va dezvălui o întreagă lume gastronomică și vei știi că orice e posibil. Într-adevăr, poate părea complicat la început, dar am încredere în tine. Dacă eu nu am dat foc bucătăriei (thank you, sis’) și tu o poți face.

Creează: probleme, cafele sau artă urbană. Orice inclinații ai avea, materializează-le și lumea va fi la fel, dar măcar ai încercat. Glumesc! Folosește-ți mâinile și mintea și lasă generațiilor următoare un semn că ai existat. Vor aprecia că te-ai gândit la posteritate și probabil nu te vor arunca în pod, într-o cutie cu amintiri. Și dacă o vor face, nu vei ști oricum.

Nu lua nimic în serios din ce am scris mai sus! Relaxează-te și trăiește așa cum îți place. Viața e bună! (ok, stop it there!)

iunie 14, 2021

Zilele de luni cu Baudelaire

După un sfârșit de săptămână ploios, l-am luat în brațe pe Baudelaire și am știut că ziua de luni va fi asemeni lui: ciudată, boemă și apatică. Am pus ibricul pe foc, am pregătit o cafea deplorabilă și m-am așezat într-un cotlon al camerei să pot citi în liniște.

Fenomenul Baudelaire

În vara anului 1867, într-un spital parizian se stinge din viață scrâșnind din dinți și înjurând ,,Crénom” poetul care nu s-a bucurat de o recunoaștere pe măsura geniului său. Legenda personalității sale îi acoperise valoarea scrierilor din cauza conduitei ce sfida normele vremii. După ce este dat afară de la Liceul Louis le Grand părinții, mama și tatăl vitreg (generalul Aupick) îl trimit în Indii pentru reabilitare. Înclinațiile către nonconformismul situațional îl fac să se furișeze din insula Bourbon (Réunion) pe un alt vas cu care revine acasă. Când împlinește 18 ani își cere partea de moștenire pe care o înjumătățește în doi, după ce se instalează la Hotelul Pimondan din insula Saint-Louis. Vestimentația costisitoare și cel puțin excentrică (neagră sau albastră, nasturi metalici, umeri lați, cravată roșie, mănuși roz), petrecerile neîntrerupte în compania femeilor și uzul vicios al narcoticelor îi prevalează destinul sumbru. Este pus sub tutelă judiciară pentru a-i salva rămășițele moștenirii, dar și sănătatea care se degrada zi după zi.

Recită deseori Une charogne și Le Vin de l’assassin, în cafenelele îmbibate de fum gros și plăceri desuete, poeme care fac parte din volumul ce avea să se numească ,,Les Lesbiennes”, ulterior ,,Les Limbres” și în cele din urmă ,,Les fleurs du mal” (nume dat de contemporanul său Hippolyte Babou). După apariția volumului, Charles Baudelaire este dat în judecată pentru periclitarea moralității publice, fapt ce îi cauzează amplificarea metehnelor.

Ce spune Sainte-Beuve despre poet

Trece granița romantismului și a esteticii sale și îi depășește pe Sainte-Beuve și H. A. Taine și devine criticul și esteticianul francez al secolului al XIX-lea. Deși renumele său literar a rămas în umbră pe parcursul scurtei sale existențe, câțiva contemporani au încercat să îl sprijine în demersul său de o bizarerie decadentă: Hugo, Flaubert, Gautier, Leconte de Lisle, Barbey d’Aurevilly și chiar Sainte-Beuve. Cel din urmă, criticul desăvârșit al vremii, îl sprijină după apariția celei de-a doua ediții din Les Fleurs du mas (1861) spunând: ,,acest chioșc ciudat, construit din mici bucăți de lemn colorate (en marqueterie), de o originalitate concertată și compozită, care atrage de câtva timp privirile asupra capului extrem al Kamciatkăi romantice, așa numesc eu Nebunia Baudelaire.” (V. Streinu, pp. 7)

După ce îi fusese refuzată tipărirea celei de-a treia ediții poetul dezvăluie adevăratele sale porniri antinomice care au dus la creația volumului controversat și afirmă despre sine următoarele:

,,în această carte atroce mi-am pus toată inima, toată duioșia, întreaga mea religie (travestită), întreaga mea ură, dar este adevărat că voi scrie contrariul, că voi jura pe toți zeii că e o carte de pur meșteșug (<d’art pur>), de maimuțăreală, de jonglerie și voi minți ca un șarlatan (<arracheur de dents>).”

Pagina-titlu a ediției din 1857 cu comentarii ale autorului

Spleen

Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân

Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân

Care de scârba curții slugarnice și vane

Stă plictisit cu câinii și alte lighioane.

Nimic nu-l mai desfată, nici jocuri, nici vânat,

Nici plebea care moare în curte la palat.

Bufonul, plin de snoave și tare-n zeflemele,

Nu poate pe-acest bolnav pervers să-l mai înșele;

Luxosu-i pat în rece mormânt e prefăcut

Și doamnele de-onoare, care găsesc plăcut,

Nu știu ce desfrânate găteli să mai scornească

Să-l facă pe acest june schelet să mai zâmbească.

Savantul care-i bate monezi n-a izbutit

Din trupu-i să stârpească tot ce e pervertit

Și-n băile de sânge la Roma renumite

N-a mai putut să-nvie cu leacuri tăinuite.

Cadavru-aceasta-n care drept sânge curg, încete

Și verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe.

Al. Philippide

Cel care își vopsea părul în verde și declara cu un umor negru neînțeles cât de delicioși sunt creierii prăjiți de copii avea să influențeze o întreagă viitoare generație de poeți: Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine și Villiers de L’Isle-Adam, pentru Rimbaud fiind ,,un vrai Dieu”.

Poeziile lui Baudelaire relevă dedesubturile nu tocmai plăcute ale umanului, profunzimile întunecoase și instinctul pur, frica, ridicolul și grotescul. Oricât de mult încearcă să și le ascundă, deseori pentru a se conforma, ele subzistă și se arată când individul este cel puțin vulnerabil. Atunci când ființa este copleșită de această predilecție stranie se naște creatorul, la fel ca în cazul lui Baudelaire, acest personaj care a răsturnat o ordine literară și care și-a îmbrățișat cele mai adânci porniri, întâi blamate, iar apoi aclamate secole de-a rândul.

Baudelaire a fost adus în literatura română destul de tardiv, întâi de Titu Maiorescu, iar apoi de autori junimiști care l-au tradus treptat: V. Pogor, Ciru Oeconomu, G. D. Pencioiu, V. Chardin. Asimilează substanța scrierilor lui Baudelaire și Bacovia și Arghezi ajungând în cele din urmă să își contureze identitatea estetică.

Mai este Baudelaire actual? Ce poeți preferați ai?

Găsești poeziile lui aici: Charles Baudelaire – Poezii (poetii-nostri.ro)

Vezi și: Hiraeth sau despre dor | Wanderer 2021 (irinavasile.com)

iunie 8, 2021

6 lucruri pe care să le faci în sesiune

Sunt în toiul sesiunii, la fel ca mulți dintre voi probabil, și m-am gândit la toate lucrurile pe care le fac și pe care ar trebui să le faci și tu ca să treci cu bine peste această perioadă. Sunt un om simplu, dar când am examene mă transform într-o moluscă neprietenoasă.

Iată o listă cu care să începi:

Stresează-te. Nu vei reuși să faci nimic dacă la fiecare secundă nu ai un mini-breakdown și nu vrei să plângi, gândindu-te la cele 100 de pagini pe care nu le-ai parcurs pentru mâine.
Vorbește cu plantele sau cu pisica ta. Da, știu, oamenii te privesc ca pe un ciudat, dar eu știu cât de mult te ajută simbioza dintre voi.
Uită-te la seriale, mai ales noaptea. Știu că tu ziua înveți (la fel ca mine, de altfel) așa că va trebui să îți faci acest viciu nocturn. Poți să te uiți la dramele dintr-o limbă pe care nu o înțelegi sau la Căsătoriile aranjate între indieni, orice te ajută să îți ții mintea în priză (I won’t judge you). Ah, am uitat de clipurile amuzante cu pisici și de topurile tale preferate de la 3 dimineața (10 lucruri pe care nu le știi despre Oceanul Pacific și despre vrăjitoarele din Buftea).
Cofeină și energizante. Orice ar fi, nu bea apă în perioada asta. Dacă vrei să îți atingi maximum potențial, știi ce trebuie să consumi. Și rețeta succesului este combinația dintre cele două.
Sună un prieten și spune-i cât de stresat ești. Apoi mai sună unul. Întotdeauna ajută să vorbești despre problemele tale, mai ales dacă așa nu îți mai rămâne timp să te ocupi de ele.
Fă o prăjitură la miezul nopții, ascultă Semnal M sau Compact (îți trimit eu un playlist) și nu uita să îți pui alarma la 8, că de mâine te apuci de învățat. Nimic nu te face să te simți mai bine decât încă o noapte pierdută, dar mândru că ai pus în practică secretele gastronomiei și că ai făcut o incursiune în vremurile adolescenței precoce. Ah, ce? Doar eu fac asta?

Spor la cafeluță și la învățat, prieteni!

vezi și: 6 lucruri pe care ar fi util să le știi până la 25 de ani | Wanderer (irinavasile.com)

mai 12, 2021

Hiraeth sau despre dor

În căutarea mea constantă de frumos, s-a întâmplat să găsesc acum câteva luni, un cuvânt din vechea limbă irlandeză (galeză): hiraeth. Mi-a rămas în minte de atunci și am știut că trebuie să scriu despre semnificația lui.

Corespondentul ,,dorului” românesc, într-o oarecare măsură (și fără traducere în engleză), hiraeth exprimă nostalgia pentru un loc pe care l-ai lăsat în urmă, cunoscut sau necunoscut. Etimologic, se pare că provine din două cuvinte ,,hir” și ,,aeth” care înseamnă pierdut de mult. Este întâlnit mai ales în poezie, comprimând atât de bine sentimente inefabile. Spațiul descris este unul bucolic, în care natura accentuează simțămintele celor prezenți.

Pentru mine este echivalent cu dorul de acasă; cu parfumul liliacului proaspăt tăiat primăvara și cu mirosul clătitelor rusești ale bunicii (блины- blinî). Îmi amintesc cu drag de satul care părea o entitate vie, murmurând în dialectul specific și zâmbind la întâlnirea cu locuitorii săi. Îmi amintesc străzile pline de copii, de o agitație necontenită care se potolea sâmbăta după-amiază când toți mergeau la biserică.

Hiraeth este pentru mine bunica, așteptându-ne pe prispă, ieșind din când în când pe poartă, să verifice unde îi sunt nepoții.

Pentru tine ce este hiraeth?

Citește despre hiraeth aici: Hiraeth etymology in Welsh | Etymologeek.com

Vezi și: 6 lucruri pe care ar fi util să le știi până la 25 de ani | Wanderer (irinavasile.com)