Plânsul lui Mefistofel. Deasupra noastră frunze. Dedesubt, pământ iubit de brumă. Toamnă fără sfârșit în juru-mi, sfârtecată de pauze prelungi.

Deasupra noastră frunze. Dedesubt, pământ iubit de brumă. Toamnă fără sfârșit în juru-mi, sfârtecată de pauze prelungi. Calc pe litere de parcă nu mi-ar aparține, iar dedesubtul lor sunt numai frunze. Mă întrec cu natura în ale suavele-i sclipiri de rouă și fragmentăm realitatea brută în posibil și referențial. În aceleași picături de alabastru se strânge microcosmosul murdar. Alunec subit într-o reverie reconfortantă. Aud pianul în fundal, iar mirosul de pâclă îmi cutremură toate instinctele.

O scară, un om și un infern

Plânsul lui Mefistofel

Se coboară ușor, se descompune materia și se îmbrățișează tradiția. Se dansează în jurul flăcărilor până când diminețile pătrund apusul, iar abisul oamenii singuri. Se împrăștie cenușă și frunze peste generații a căror vremi se tot răcesc, plasând durerea pe culmilor celor mai înalte rugăminți. Se nasc demoni în tăceri obscure și se caută neîncetat truisme.

Mi-am luat veștminte noi, mi-am pus bujori pe creștet și am pășit întru descoperirea impetuoasă a lumii. M-am zvârcolit în necesități precare secole de-a rândul, am râs și am iubit, apoi m-am acoperit cu cenușă. Într-un acut moment de luciditate sacră, într-un morman de gânduri scrijelite pe cea dintâi nestemată, m-am așezat să privesc neliniștea. Pe o bucată de piele, mi-am scris crezul pentru a-l arde posterității.

Omul.

Toamnă târzie, noiembrie suav, ploi neîncetate ce răzbat din străfundurile uitate ale pământului rânced. Zile dintre cele mai anoste și plânsete dintre cele mai adânci.

M-am așezat iară la fereastra mică a odăii de la 5, ca să privesc lumea descentrată a posibilității. Minute se scurg, iar orele dănțuiesc împrejurul necunoscutului. Afară nimic vital. Becuri înclinate parcă de un reumatism precoce luminează aleea îngustă. În depărtare, o singură fereastră microscopică bântuită de un spirit nedormit. Inspir aerul rece și mă așez pe al meu pervaz prăfuit, înconjurat de flori uscate.

Mi-am luat corpul și mi l-am așezat lângă azalee. Iată, gândii, două frumuseți stinse de egoismul naturii.

Plânsul lui Mefistofel

Scara.

Lângă fereastră, o scară cu zeci de trepte roase de carii. Privesc hăul și mă îngrozesc.

Îmi aprind încă o țigară. Ceaiul negru e neatins. Mă plimb frenetic prin încăpere, încercând să îmi găsesc locul. Pe masa rotundă ce funcționează ca noptieră, stau alene, așteptând să fie atinse de noblețea unui călător, două volume de poezie. Rup un colț de ziar și notez: nici astăzi nu am murit. Vreau să ies afară, să simt noaptea de toamnă și liniștea ce pătrunde toate nivelurile ființei. Vreau să iau luna în brațe și ale mele mâini să se îmbete cu revărsarea zorilor. Îmi aduc aminte de sticla începută de Bourbon de aseară.

Îmi torn cu sete două degete și potrivesc paharul în lumină. Sorb o gură, apoi încă una și simt gustul umanității prelingându-se pe laringele descompus. Îmi privesc plantele ofilite, apoi lumea de la geamul aburit. Îmi doresc să fiu iar copil, să fiu strâns în brațe de atotputernic și iadul să nu mă mai cheme. Au trecut milenii de când am pus prima dată piciorul pe această bilă plutitoare întâmplător însuflețită într-o sâmbătă la prânz. Oh, ce neșansă de a te fi născut pentru ca aceste instincte cu trup temporar să-ți invalideze intențiile.

Prolog

Înger căzut în mrejele adevărului, te-ai îmbrăcat cu straie inconștiente ca să placi inconștienților. Ți-ai strâns durerea într-o poamă și ai plâns, dezvelindu-i de frunze și de obscuritate. Întreaga-ți făptură fremăta în ale grandorii cunoașteri și tot ce ți-ai dorit a fost să nu mai fii singur.

Mefistofel.

Își mai turnă două degete de licoare pământească. Aruncă paharul de la 5 și sări odată cu el. Aripile-i grele îl sufocau și tot ce simțea era iubirea constrânsă de circumstanțele originare. Se așeză pe bordură lângă cel învelit în ultimele foi galbene acoperite de brumă. Tremura, blestemând soarta-i nedreaptă, în timp ce își aprindea ultimul chiștoc găsit la intersecție.

Plânsul lui Mefistofel

,,Străine, privește cum clipocesc becurile de la geamurile chinuite de frig. Stau uneori și număr, pe rând, cum se aprind și se sting. Se aprind și se sting. Se aprind.. și trăiesc o dată cu ele. Vezi tu, poate te gândești că viața mea e nimicul nocturn și intuiția nu te înșală. Sunt un om singur, atât de singur, încât dacă nu ar mai rămâne nimeni pe Pământ în afară de mine, nu mi-aș alege compania.”

S-a uitat prelung la bătrân și ar fi vrut să îi spună câteva cuvinte. A renunțat, oferindu-i în schimb, sticla de Bourbon.

Infernul.

Călca încet pe inimile sleite de viață, lăsând în urma lui cioburi. Făcea verificări periodice pentru a se asigura că damnarea arde în nestemate flăcări, durerile originare. Se îndreptă apoi către norii de pucioasă și își strânge aripile sub coasta Evei. Și-ar dori somnul muritor pentru a scăpa de veșnicie. Să mori existând e mai ușor decât să accepți infinitul condiționat de o iubire primordială. Deasupra ușii lui, scrijelit în piatră, stă aforismul casei tuturor celor care nu mai cuvântă: Abyssus abyssum invocat. Dedesubtul ei, numai frunze.

Plânsul lui Mefistofel

Deseori se găsea în propria singurătate îmbrățișat de capa-i de argint. Revedea, în mintea pătrunsă de frumusețea edenului, grădinile interzise. Își amintea de zâmbetul larg al mamei și de brațele-i neobosite care îl cuprindeau noapte de noapte. Destinul îi fusese scris dinainte de a se naște. Descoperi, la 5 ani, carta veșniciei lui și îndepărtatul drum spre casă. Urma să nu se mai întoarcă niciodată la ceea ce îi va rămâne singura amintire, astăzi revendicată de trecut.

Îl ardeau ochii, îi scăpăra obrazul palid, iar mâinile i se acoperiră de piele. Întreaga-i ființă vibra sub carapacea crescută din lutul fierbinte. Înainte de a cădea în somnul pământesc, se simți târât de Cerber către lumea celor vii.

Etajul 5

Simt că fiecare atom al corpului îmi zvâcnește încercând să-și scape zidurilor de humă. Tresar și mă ridic în picioare, dar membrele nu mă mai susțin. Îmi privesc mâinile și constat cu stupoare că se mișcă, deși nu sunt ale mele. Îmi întorc corpul de parcă aș fi fost veșnic convalescent și îmi ating fața ridată de nevoi. Am de făcut nouă pași până la oglindă, dar simt cum întreaga-mi existență este ținută în loc de o grandioasă forță invizibilă.

,,Tată, te rog!”

Niciun răspuns. În față, nimicul și o lume saturată de posibilități.

Mă las în genunchi și încerc să mă târăsc până la oglindă. Simt că mi se scurge eternitatea. Ajung în fața imensei transparențe și văd bolovanul fisurându-mi ființa. Deasupra ușii, scrijelit în lemn, stă martor aforismul tuturor celor care încă mai cuvântă:

Veșnicia durează 70 de ani de nimicnicie.

Dedesubtul ei, numai frunze.

Citește și: Fragilități – Irina Vasile – Wanderer

Un comentariu la „Plânsul lui Mefistofel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articolul următor

Mai puțin decât tine însuți

Dum apr. 3 , 2022
Au trecut luni de zile de la ultimul răsărit pe care l-am admirat, lăsându-mă purtată de lâncezeala și de liniștea impenetrabilă a dimineții. Arareori se […]