Au trecut luni de zile de la ultimul răsărit pe care l-am admirat, lăsându-mă purtată de lâncezeala și de liniștea impenetrabilă a dimineții. Arareori se mai aude câte o mașină, iar în apropiere, nu se întrezărește nicio licărire. Întuneric htonian.

Un singur insomniac este bântuit de exciziile nocturne. Dispărut în ficțiune, mistuie dialectici în uitare. Nu a fost nicicând mai ușor să își cuantifice incalificabilul. Tot ce se materializează într-un gând delexicalizat, îi conturează existența desprinsă de certitudini.

Metempsihoze întrerupte

În eliberarea dintr-un amestec sublim de trăiri viscerale, ce mi-au oprit delectările onirice pe la 3, mi-am regăsit ghipsul inert privind spre tavan. M-am întors pe toate părțile până să îmi ridic picioarele de gândac și să încerc câțiva pași până la birou. Nicio lună pe cer, nicio candoare celestă, nicio tresărire. Doar nouri împodobiți în feston de gală, în culorile prăbușirii eterne.

nocturna

O lume văduvită de alei și surpată de viduri. Eu însămi- o plăsmuire departe de a fi dezirabilă, o încercare de existență. O respirație. O aglomerare de oase fără sens, o elucubrație ținută în frâu de cafeină.

Un soi de oboseală cronică, învăluită în aburi de nicotină. Mă gândeam zilele trecute la momentul, la microsecunda în care tot universul tău, toate predispozițiile hedonice ce îți țineau legate aglomerarea de oase, intră în colaps. Privești cum se scindează și se nimicesc toate accepțiunile necesare ale realului. Craniul își părăsește învelișul fragil de piele și se așează deasupra întregului tău, iar dihotomia minte-corp rămâne doar o reminiscență a zilelor în care intelectul nu te sabota.

memento mori

Zgomote, zgomote, zgomote..

Țiuie, urlă, se declanșează eternul zgomot al încercărilor mundane de a fi. În centrul orașului, zumzetul flamboaiant al celor absorbiți de licori bahice și de sensuri. La periferie, ultimele zvâcniri de odihnă aparentă, ce se rotesc și se rotesc și se preschimbă în răsărituri nemărginite.

Viață. O viață– articolul nehotărât nu a fost nicicând mai relevant.

Ne întoarcem la alee. Un creion și un pedestru se întrec în anecdote vitale. Momentul zero- se scriu și se anulează, până când individul devine un nonfactual instrument de granit. Câte încercări, atâtea obiceiuri ce se descriu în sinele-mi absorbit de fleacuri. Lângă mine, împrăștiate alegoric, necesități fără seamăn, anomalii grandioase ce devin creioane.

Viața se agață de adjective pentru a-și păstra relevanța, atunci când relevanța însăși se convertește într-un procedeu stilistic vetust.

Imponderabilitate

Alte perindări sinistre prin absolut. Construiesc castele de nisip pentru a-mi ascunde puținul. Mi-e teamă de întuneric. Aici este o mare de întunecime, ale cărei grandori îmi surpă ființa. Sunt momente esențiale când tot ce contează este absolutul- e tot ce rămâne, atunci când preaplinul existenței devine fragil. Ca într-un păienjeniș de visări, întreaga-ți lume îți pare o zvâcnire, urmată de reduceri la absurd.

Astăzi, literele pe care calc, îmi aparțin, iar orice soi de veleitate estetică se transformă într-o impostură. Astăzi realitatea obiectuală, sugrumată de beton, se află sub imperativul ceasului molatic. Oasele se strâng într-un dans al rigorii, iar carnea palpită la vederea soarelui. Rând pe rând, se aprind becurile. Zgomotul de pași și forfota neîncetată acaparează ultimele porniri ale nocturnei, iar tot ce ființează în universu-mi matinal sunt cuvintele lui Blecher.

,,Există momente când ești ,,mai puțin decât tine însuți” și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obicei pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur…Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la ,,mai puțin decât tine însuți” în imposibilitatea de a face acel efort.” (M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)

dimineațo

Apare atunci în tine, ca un ultim resort al voinței, nevoia de a fi.

Și ești, și continui să fii. Și vrei cafea și contopiri în sensuri nealterate de propriile nimicnicii. Hotarele absolutului devin fluide și, ca un ultim resort al voinței, dispare nevoia de a fi.

Vezi și: Plânsul lui Mefistofel – Irina Vasile

Max Blecher – Intamplari in irealitatea imediata – Cumpără (printrecarti.ro), iar varianta pdf aici: Max Blecher Intamplari Din Irealitatea Imediata – [PDF Document] (fdocumente.com)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.