,,Există, pe linia ferată Paris-Boulogne, o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berckul. Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește afară, pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar. În timp ce în toate stațiile el e obișnuit să asiste la o forfoteală bine cunoscută a călătorilor care urcă și scoboară grăbiți scările trenului, aici, cu infinite precauțiuni, infirmieri și hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi cadaverici. Schilozi umblând în cârji și rahitici agățați disperat de brațul tare al însoțitorilor. Sunt pelerinii Berckului, orașul-sanatoriu, orașul cel mai impresionant din lume. Mecca tuberculozei osoase. ”
(Fragment dintr-un reportaj a lui Blecher, publicat în Vremea, 7 oct. 1934)
[imagine din filmul Inimi cicatrizate, 2016]
Biografie
Max Blecher (17 septembrie 1909- 31 mai 1938) a fost fiul unui negustor evreu din Roman. Urmează cursuri de medicină la Paris (Rouen după unii autori); în 1928 se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și este internat în mai multe sanatorii din Franța, Elveția și România, însă niciun tratament nu îl ajută. Se stinge din viața la doar 29 de ani.
Contemporanii săi îl consideră un suprarealist (Blecher nu a aderat la nicio grupare de acest gen), în timp ce postmoderniștii îl recuperează ca atare datorită manierei în care îmbogățește realitatea (sau irealitatea) și găsește poezia din ea. Poartă numeroase corespondențe cu Geo Bogza, Mihail Sebastian (care îl adoră), André Gide, M. Heidegger etc. Este tradus în germană, engleză, suedeză și ebraică. (* Fișă bibliografică, pp. 14)
Despre roman
Inimi cicatrizate, inițial având titlul Țesut cicatrizat. Un roman despre viața neagră a bolnavilor din Berck, trebuia să fie continuarea Întâmplărilor, primul roman al lui M. Blecher. Textul, scris în perioada februarie-septembrie 1936, urma să devină ,,opera vieții sale”, fiind unul din cele 4 volume planificate.
Personajul principal al romanului, Emanuel, este un tânăr de 20 de ani care află că are tuberculoză osoasă și trebuie să călătorească la Berck pentru tratament. Acest alter-ego al lui Blecher este atent analizat, iar evoluția sa nu este ușor de anticipat. Sanatoriul este un microunivers al oamenilor bolnavi care au frici și speranțe deopotrivă, care trăiesc iubirea și prietenia în termenii atipicului, al neconvenționalului cu pereți albi și gratii în exterior. Bolnavii își rescriu identitățile închise în carcase de ghips și se adaptează atât de bine mediului, încât readaptarea la societatea celor sănătoși este dificilă.
În ceea ce privește diagnosticul lui Blecher nu există o singură variantă despre cum s-ar fi produs infectarea. Se pare că o posibilitate ar fi fost consumul laptelui provenit de la animale infectate (în perioada interbelică nu exista încă procesul de pasteurizare a lui). De asemenea, s-a luat în considerare frecventarea spațiilor aglomerate (Parisul interbelic), unde ar fi fost posibilă căpătarea bolii.
Despre manifestarea tuberculozei autorul vorbește simplu, stilul său percutează la alte nivele decât cele estetice literar. Autenticitatea trăirilor, durerea, spaima, solitudinea, toate sunt comprimate într-un spirit cicatrizat precoce care depășește granițele ficționalității. Într-o scrisoare către Geo Bogza (26 iunie 1936) Blecher spune:
,,În Întâmplări temele sunt panopticumul, cinematograful și toamna, aici vor fi realități mai grave și mai copleșitoare, odăi de operație, pansamente în odăi albe, reci și înfiorătoare ale clinicilor și iubiri între bolnavi care au ghipsuri pe ei.” (pp. 15)
Fragmente
Romanul începe ex abrupto cu Emanuel care este supus unui consult și, ulterior, unei puncții. Am subliniat următoarele: ,,Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? Își aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: Prea mulți nasturi de încheiat și descheiat toată viața. ”
La pensiune locuiește și Colette: ,,o fată simplă și netă ca o bucată de hârtie. (…) Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăți. După amor, Colette servea ceai fierbinte vanilat. Ceaiul și vanilia conțineau parfumul și toată savoarea iubirii lor domestice și cuminți.” (pp. 50)
Colegii din sanatoriu
Doamna Wandeska
Poloneză, doamna Wandeska a avut probleme cu genunchiul. S-a vindecat între timp, însă amână plecarea de la sanatoriu pentru că a rămas cu un semn vizibil în urma bolii- șchiopătează. Ea preferă să fie între bolnavi ,,unde toți au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oameni sănătoși.” (pp. 65)
Tonio
Argentinian (prietenul doamnei Wandeska), vindecat și el, dar preferă ,,aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură..” (pp. 66)
Ernest
Prietenul lui Emanuel, cel care îl preia în grijă încă de la început. Poartă și el un ghips, unul permanent. Îi este confident desăvârșit și îl ajută pe tânăr să se adapteze sanatoriului.
Solange
Tânăra cu care Emanuel trăiește o iubire circumstanțială, dar necesară. Solange era ,,o blondă tăcută și serioasă cu gesturi fine și simple.” (pp.76) (nu dezvălui nimic din evoluția relației celor doi pentru că acest fir narativ se vrea a fi citit individual).
Mai sunt și alte personaje care își pun amprenta asupra Berckului și, implicit, asupra lui Emanuel. Quitonce își glorifică boala. Pentru el, a fi bolnav înseamnă a avea capacitatea să faci tot ce poți cu puținul pe care l-ai primit: ,,Eu știu, pe de rost, geografia clinicilor de boli osoase. Îți pot spune în ce sanatoriu din Elveția infirmierele sunt amabile și unde se face în Germania cel mai bun ghips… Sunt specializat… În meseria mea de bolnav am depășit diletantismul. „ (pp. 159)
Ce frapează în mod indisolubil cititorul este incertitudinea morții care nu așteaptă o ultima sentință, ci se plimbă prin holurile sanatoriului cu o foaie roasă de molii și un creion mefistofelic. Din când în când, trece lent pe lângă ușile închise și mai adăugă o linie- poate o zi, o săptămână- revenind întotdeauna să își culeagă oasele. Bolnavii trăiesc acut acest sentiment- Isa participă la jocuri de cărți pe zile de viață. Nu o spune, dar se gândește întotdeauna câte puncte capătă de la cel cu care joacă și se agăță de tot ce poate pentru a supraviețui. E terifiant și crud și real.
Referințe critice
,,În romanele lui, suferința se manifestă ca situație-limită, cu acel accent definitiv, inevitabil, propriu în mod necesar ființei în întregul ei, peste individualități ce pot părea uneori că nu suferă. Fiindcă nu poate fi abolită, suferința nu este, la Blecher combătută, ci integrată în ființa umană. Conștiința că lupta împotriva suferinței nu dă decât rezultate precare face parte aici din însuși textul literar, în care această suferință stăpânește imuabil. (…) Mai autentice în nefericire decât în fericire, ele se văd din adâncul lor îndemnate să caute cu putere, în orice condiții- maxime sau minime- fericirea. Dar, păstrându-se în existențialitate, ele străvăd fericirea prin ceața de neînlăturat a suferinței ca nesfârșită ispită transcendentă.”
[Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1991, p. 356-358]
,,Ceea ce îl înrudește structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert Walser e mai ales facultatea de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiție a vieții curente. Înainte ca boala să se manifeste, el înregistrează o agresivitate sistematică a universului, îndreptată împotriva sa. (…) Blecher își acceptă cu o dureroasă resemnare condiția tragică existențială și, practic, irealitatea devine lumea lui ,,imediată”. Geo Bogza, care ani de zile a căutat, printr-o devoțiune totală, să-i insufle viață supliciatului său prieten, relatează că acesta i-a declarat o dată: ,,Nu e nicio ispravă să suferi. „ Afirmația o făcea țintuit la pat, când calvarul i se apropia inexorabil de punctul final. „
[Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Minerva, București, 1972, p. 506-508]
Trebuie să vezi și filmul românesc Inimi cicatrizate lansat în 2016, al regizorului român Radu Jude. Găsești mai multe despre el aici: Inimi cicatrizate (2016) – IMDb
Cartea o găsești aici: Max Blecher – Inimi cicatrizate – Cumpără (printrecarti.ro)
Varianta pdf aici: Inimi cicatrizate (ciordas.ro)
Citește și: Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher | Wanderer (irinavasile.com)
Se spune că nu e bine să judeci o lectură după titlu. Eu am făcut-o. M-a împins la click acum și, mulțumită ție, să o și deschid.
Printre cuvintele tale am întrezărit un nod în gât. Poate piedica pe care o pune Blecher trăirilor umane – iminența morții. Din această perspectivă, pentru o clipă, am fost tentată să fac o paralelă cu existențialismul. Îl sorb dintotdeauna, însă ca pe o oglindă a sinelui, nu și a legăturilor cu ceilalți. Faptul m-a înfiorat puțin – deci se poate și dincolo.
Apreciez toată munca ta, de la citate, la referințe, sincer. Totuși, trebuie să mărturisesc că am devenit fană în special a opiniei tale, a ochiului tău critic. Sper că n-ai început deja lista, să fiu eu în cap. 🙂
Seară faină,
Elena.
Să știi că și eu am avut aceeași reticență la început. Nu e prima dată când aud de Blecher. Cumva am tot ezitat să mă apropii de el. Sunt reținută, da. Cred că e prima dată când conținutul unui text mi se pare atât de fragil. Sper ca la Vizuina luminată să fiu mai ,,prezentă” în opinii.
Abia așteptam să văd cum te raportezi tu la el.
Mulțumesc mult că ești aici! Te îmbrățișez.
A părut o critică? Era o apreciere. În sensul că, și fără atâta muncă, ci doar cu gânduri scrise în și din fluiditatea personală, îți voi fi cititoare fidelă. Tu știi cel mai bine cum te raportezi la ceea ce vrei să trimiți în lume, să…scoți la lumină din vizuină 🙂 sunt aici să mă bucur.
Eu îți mulțumesc. Eu te îmbrățișez.
Nuuu, nu. Nu am luat-o deloc așa. Dar ai avut perfectă dreptate. Chiar astăzi mă gândeam cât de stângace sunt când postez ceva, câte mii de gânduri îmi fac. Contează enorm să existe cineva la celălalt capăt, iar pentru asta eu îți mulțumesc înzecit!
Wow, awesome blog format! How long have you ever been running a blog for? you make running a blog glance easy. The overall look of your web site is fantastic, as well as the content!