iulie 2021 - Arina

iulie 22, 2021septembrie 20, 2021

Fragilități

Scriu. Am zis că scriu și gestul mașinal, continuu, de a apăsare a tastelor îmi dictează un ritm absolut dezordonat. La fiecare microsecundă mai apăs una și mă gândesc încotro mă vor duce cugetările. Mă opresc de prea multe ori, șterg paragrafe întregi, remodelez frazele și le aștern fără rigori predeterminate.

Jurnal, o zi oarecare din vara lui 2021

Metastază emoțională, un virus hidos îmi gâdilă simțurile și mă face să cred, cu o naivitate desăvârșită, că trăiesc. Îi place să se joace și, deseori, prinde forme imperceptibile. Se agață de suflul timid de existență și se zbate să-mi doboare voința. Tânjesc după o viața în afara timpului pentru că sunt poetă. Un freamăt fără sfârșit care se vrea a fi chirurgical, o tăietură în miezul unei existențe suportabile. O carte. Un pahar de vin roșu. O legătură nedefinită de termeni convenționali de afiliere și respect. O noapte pierdută și una visată în 10 ore de somn neîntrerupt de multiplele-mi insomnii.

Încă o dimineață în care corpul îmi este greu și gândurile-mi sunt metehne vitale.

Începuturi pentru că mă paralizează sfârșiturile, dimineți în care mă tot scald în ce a mai rămas din noapte. Orașul e obosit, tu ești obosită. Mai iei o gură de cafea și te risipești în neantul tandru. Totul miroase a uitare și atingeri de a doua zi.

Listă de necesități

Îți dorești să cazi apoteotic din cosmosul plin și să vezi oameni râzând, să vezi chipuri plăpânde și mâini care se caută.
Îți dorești să ai totul, ca să nu ai solitudinea.
Îți dorești să mori în o mie de vieți trăite anapoda, să crezi că nimic nu te poate salva.
Îți dorești să fii bine.

Dar știi că ești doar nori și gheață și zâmbet de a doua zi.

Pauză emoțională

Mă privesc în sticla poleită și tind să capăt forma unui corb bătrân. Parcă am sens. Poeta din oglindă mă conturează deplin, îmi creează umbre sub pleoape și goluri în degete. Mă desface, fărâmă cu fărâmă, îmi ia glasul și simțirea. Mă sting. Treptat devin o anomalie a sinelui ei atât de solitar. Mă doare să capăt certitudine într-o lume pe care o găsește ridicolă. Nu tu, tu ești perfect normal.

Obsedată de nimicuri și copleșită de anxietate, obișnuia să creadă într-o iubire care naște demență, autodeterminare, supliciul etern al lui Sisif, o iubire ce nu se poate cumula, denumi, divide. Dar a ales să își țeasă giulgiul naufragiatului în lume-i impură. Și a murit înainte să se nască, a mia oară, în aceeași cochilie, ce-i fusese casă milenii de-a rândul.

Reducere la celulă. Aripile mă trag spre infernul slab luminat, iar finitudinea îmi croșetează zestre. Tresărind la fiecare atingere de fascicol, poeta încearcă cu disperare să-și picteze capul. Amestecă cele mai frumoase culori ale lumii și tot ce se răsfrânge către sine este corbul negru. Grandioasa imagine a umanității coruptă de o pasăre inertă. Își strânge lacrimile într-un capac de bere, vede tot ce e putred și sublim și plânge din nou. Ar fi vrut să mă cuprindă, să simtă cum nimfele îmi cântă sfârșitul, iar eu, privindu-mă în aceeași oglindă, să mă preschimb într-o Gorgonă sinistră. Obișnuia să roage păcatului să-i dea arsenic, să-și poată înghiți angoasa și să-i mângâie urâtul. Dar acum își este oglindă, iar eu îi nu mai pot fi Gorgonă.

Mă pierd iar, mă pierd în profunzimi spasmodice care își cântă neliniștea. Durere, haos, începuturi și diafane căderi de îngeri. Urlete. Mă sustrag din adevăr și fac implozie de lumină. Pierd. Din nou pierd și grauri îmi împresoară fruntea. Tac. Inefabil și subtil mă strecor în răsărituri și mă frâng când, în brațele-mi scurte, nu pot cuprinde lumea. Respir și tremur și strig. Mă cuprinde strâns neantul și mă sugrumă până la delir. Uit. Plutesc în amănunte reci și fantasmagorii deșănțate.

Mă privesc și mă dezic de un sine transparent și văd cum toate apusurile îmi surâd. Da, ție îți plac sfârșiturile.

Te destăinui și pici în absolut. Îți place absolutul. Sunt adâncimi care s-au rupt în tine, sunt oameni care mor și oameni care speră, sunt ziduri de beton și vieți cărunte. O grămadă mică de nimicuri mari. Te strângi pentru că te doare și te faci micron de neajunsuri.

Trec secunde în existența-mi deplorabilă în care încerc să umplu clepsidra cu cenușa-mi rece și pagina cu slove îndoliate.

Zâmbesc.. Fără gânduri, doar fragilități.

Inspired by: Metamorfoza (humanitas.ro)

Vezi și: Diligența de marți | Wanderer (irinavasile.com)

iulie 14, 2021

Ernesto Sábato- Tunelul

,,În orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…
E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor și nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine. Deși nici dracu’ nu știe ce trebuie să-și amintească oamenii și nici pentru ce, întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speței umane.”

Așa începe romanul Tunelul, o concesie făcută existenței pentru a obține mântuirea. Este extrem de important să înțelegem contextul apariției lui, înainte de a ne scufunda în lectura propriu-zisă.

Revista argentiniană Sur (cea care îi va publica și romanul) aduce pe plaiurile hispano-americane traduceri ale celor mai influenți gânditori existențialiști- Jean-Paul Sartre, André Malraux, Albert Camus și Franz Kafka. Impactul a fost unul semnificativ- de la hipersensibilitatea propusă de scrierile antecesorilor, saltul a dus la reflecții intrinseci valide, bazate pe realitatea crudă a războaielor, a decimărilor și lagărelor de concentrare, a angoasei constante și neliniștii viscerale cauzate de contextul politic și social din Argentina.

Literatura a fost impregnată de limbajul caracteristic. S-a materializat absurdul- existența ca atare nu mai avea niciun sens, iar indivizii nu mai erau capabili să-și construiască false grandori umane, țeluri ce s-ar fi șters odată cu moartea lor. Am vorbit despre existențialism la Simone de Beauvoir, dar hai să ne amintim câteva aspecte definitorii:

ideologie filosofică ce are în centrul omul și căutarea sensului său
rațiunea nu mai este suficientă pentru a te salva de neant, de sfârșit
solitudinea: omul este și va fi întotdeauna singur
vulnerabilitatea umană: sfârșitul este întotdeauna posibil în fiecare secundă, în fiecare următoare clipă care se scurge

Biografie

Pe 24 iunie 1911 se naște în orașul Rojas (provincie din Buenos Aires) Ernesto Roque Sábato. Este fiul lui Francesco Sábato și Giovanna Maria Ferrari, imigranți italieni din Calabria. Făceau parte dintr-o clasă socială medie, așa cum afirmă Sábato mai târziu. Tot el declară despre părinții lui următoarele: ,,tatăl meu era foarte sever, mama mea mă ascundea sub patul lor matrimonial pentru a evita să mă pedepsească”. Este cel de-al zecelea din cei unsprezece copii ai familiei, iar numele îl preia de la Ernesto José (al nouălea frate care nu a supraviețuit).

După terminarea școlii primare, își continuă studiile la ,,Colegio Nacional de La Plata” acolo unde îl întâlnește pe cel care îl va inspira în cariera literară: Pedro Henríquez Ureña. Studiile superioare le urmează, contrar așteptărilor, la ,,Facultad de Ciencias Físico-Matemáticas” în urma cărora se va dedica, o perioadă, cercetărilor din domeniu. Călătoriile în Europa îl familiarizează cu suprarealismul, dar și cu schimbările socio-economice care au loc înainte de cel De-al Doilea Război Mondial. Se confruntă cu o criză spirituală care îl face să chestioneze tot ce învățase și să afirme că, știința nu are răspunsuri la toate întrebările existențiale (îl citește pe Dostoievski și Tolstoi– în cel din urmă descoperă un anarhist asemenea lui).

Borges (stânga) și Sábato (dreapta), prima întâlnire, 13 feb 1975

Mișcarea peronistă (apărut la mijlocul anilor 40 în jurul lui Juan Domingo Perón) este cea care acutizează frământările și neliniștile tânărului poet. La scurt timp, realizează că mizeriile cu care se confruntă societatea argentiniană sunt parte dintr-o problematică mai amplă- capitalismul.

Primul articol publicat (1941) a fost ,,La invención de Morel” de Adolfo Bioy Casares, în revista Teseo din La Plata.

În 1945 publică prima carte: Uno y el Universo

În 1948 apare El túnel (Tunelul) care este refuzat de toate editurile din Buenos Aires pentru ca, ulterior, să fie publicat în revista Sur. Primește critici foarte bune de la Albert Camus care îi va traduce romanul în franceză (romanul va fi tradus în alte 10 limbi).

Rezumat El túnel (Tunelul)

Pentru că ați citit deja începutul acestui roman, puteți observa că, la prima vedere, este un roman polițist care își dezvăluie crima și autorul său. S-ar părea că, acțiunea nu va crește gradual până la un punct critic, urmând aflarea deznodământului și pedepsirea făptașului. Aceasta a fost și intenția autorului care a deconstruit formula clasică a romanului, având o abordare proaspătă, revoluționară.

Acțiunea îl are în centru pe Juan Pablo Castel, un pictor de 38 de ani din Buenos Aires, un tip măcinat de schizofrenie și gânduri sumbre. Intelectualul rupt de cotidian, inadaptat voluntar, extrem de rațional, lucid și incapabil de empatie, Castel ilustrează individul alienat și singur. La una dintre expozițiile sale o întâlnește pe María Iribarne Hunter pe care va ajunge s-o ucidă din cauza geloziei. Nimic mai superficial, nu-i așa? Ei bine, află că acest roman are multe dedesubturi, pe care le vei descoperi odată cu însemnarea detaliilor.

Așadar, Castel ne spune: ,,în salonul de Primăvară din 1946 am expus o pânză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporționată și bine construită. Avea, în sfârșit, toate atributele pe care acești șarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală”. Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfășura o scenă minusculă și îndepărtată: o plajă pustie și o femeie care privea marea. O femeie care privea ca și cum ar fi așteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare și totală.”

Asupra acelei ferestre din tablou a zăbovit Maria Iribarne. Nimeni altcineva se pare că nu a observat detaliul semnificativ, aspect ce îl determină pe Juan Pablo să devină obsedat de identitatea femeii. O întâlnește întâmplător într-o zi, încercând să își imagineze toate posibilitățile de desfășurare ale faptelor, nereușind să-și învingă timiditatea și să îi vorbească. Când, în cele din urmă, dialogul dintre cei doi are loc, lucrurile devin și mai bizare.

Pe María o cunoaștem doar prin ochii lui Juan Pablo:

,,Despre profilul ei de atunci nu-mi amintesc nimic. Avea o față frumoasă, dar aspră. Părul lung, castaniu. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și șase de ani, dar exista în ea ceva care o făcea să pară mai matură, ceva dintr-un om care trăise mult: nu părul argintiu de la tâmple și nimic altceva din aceste semne naturale, ci un lucru nedefinit, sufletesc: poate privirea.”

De asemenea, ea este căsătorită cu Allende (care îi este și văr). Juan Pablo află acest aspect și își continuă relația cu Maria, pe care deseori nu o înțelege. Are o fascinație dubitabilă pentru ea, care te face să te întrebi în permanență, ce are la bază obsesia lui. În această notă, romanul capătă o cu totul altă înțelegere- una freudiană.

Laura Hidalgo și Carlos Thompson în filmul El túnel, 1952

O ultimă notă: relația celor doi protagoniști este, așa cum am spune astăzi, una cât se poate de toxică. Au numeroase conflicte, cu drame și pasiuni, cu accente de iubire tulburătoare și nebunie, la limita patologicului. Îi leagă însă ceva greu de ascuns, o legătură ancestrală, un cordon ombilical pe care Juan Pablo Castel încearcă să îl taie pe tot parcursul vieții sale. Și reușește doar prin uciderea unui necunoscute (o înjunghie în pântec), paradoxal, singura ființă care ar fi putut să îl înțeleagă. Abia în acest punct, protagonistul comite un act care se răsfrânge și asupra sa- devine cu adevărat singur. Dar pe cine portretizează ea, María, de fapt?

Te las pe tine să descoperi, iar dacă ai citit romanul, aștept să îmi spui impresiile tale mai jos. 😁

iulie 14, 2021septembrie 4, 2022

Ernesto Sábato- Tunelul (roman existențialist)

Context

ideologie filosofică ce are în centrul omul și căutarea sensului său
rațiunea nu mai este suficientă pentru a te salva de neant, de sfârșit
solitudinea: omul este și va fi întotdeauna singur
vulnerabilitatea umană: sfârșitul este întotdeauna posibil în fiecare secundă, în fiecare următoare clipă care se scurge

Biografie

Luis Borges si Ernesto Sabato la prima lor intalnire — Borges (stânga) și Sábato (dreapta), prima întâlnire, 13 feb 1975

Primul articol publicat (1941) a fost ,,La invención de Morel” de Adolfo Bioy Casares, în revista Teseo din La Plata.

În 1945 publică prima carte: Uno y el Universo

Rezumat El túnel (Tunelul)

Acțiunea îl are în centru pe Juan Pablo Castel, un pictor de 38 de ani din Buenos Aires, un tip măcinat de schizofrenie și gânduri sumbre. Intelectualul rupt de cotidian, inadaptat voluntar, extrem de rațional, lucid și incapabil de empatie, Castel ilustrează individul alienat și singur. La una dintre expozițiile sale o întâlnește pe María Iribarne Hunter pe care va ajunge s-o ucidă din cauza geloziei. Nimic mai superficial, nu-i așa? Ei bine, află că acest roman are multe dedesubturi, pe care le vei descoperi odată cu însemnarea detaliilor.

Personajul feminin, Maria Iribarne

Pe María o cunoaștem doar prin ochii lui Juan Pablo:

Laura Hidalgo si Carlos Thompson in filmul El tunel, 1952 — Laura Hidalgo și Carlos Thompson în filmul El túnel, 1952

Te las pe tine să descoperi, iar dacă ai citit romanul, aștept să îmi spui impresiile tale mai jos. 😁

Găsești romanul aici: Ernesto Sabato – Tunelul – Cumpără (printrecarti.ro)

vezi și: Ernesto Sábato- Tunelul | Wanderer (irinavasile.com)

iulie 2, 2021septembrie 6, 2021

Lupul de stepă, Hermann Hesse

,,A fost odată un anume Harry, căruia i se zicea lupul de stepă. Umbla pe două picioare, purta îmbrăcăminte și era om, dar de fapt nu era altceva decât un lup de stepă. Învățase multe din câte pot învăța oamenii cu mintea deschisă și era un bărbat destul de inteligent. Un singur lucru nu învățase însă: cum să fie mulțumit de el însuși și de viața lui.” (pp. 51)

Romanul

Pentru a rezuma acest roman în cuvinte simpliste, trebuie să știți că avem în centru un protagonist care nu doar că își caută sinele, ci îl și (de)construiește. Harry, un individ trecut de 45 de ani, care și-a pierdut elanul pe parcursul existenței sale, alege să subziste ca un lup- solitar, auster și inadaptat social (voluntar). Decide să își curme suferința traiului și știe că, la vârsta de 50 de ani se va sinucide, alăturându-se nemuritorilor (Goethe, Mozart). Într-o seară însă, atunci când stările sale dubitative ating paroxismul, o întâlnește pe Hermina: ,,o fată palidă, drăguță, într-o rochie de bal subțire, cu decolteu larg și cu o floare ofilită în păr”. (pp. 104) Între cei doi se leagă mai mult decât o simplă prietenie pentru că Hermina îl va învăța să danseze prin viață. Persoanele pe care le va întâlni ulterior (Maria, Pablo) vor încerca să îl reîntoarcă la fundamentele unei existențe simple bazată pe desfătări hedonice.

Schema pentru narațiunea din Lupul de stepa, personaje și legături dintre ele

Structură

Romanul este un manuscris lăsat de personajul principal, Harry Haller, unui nepot al proprietarei apartamentului unde locuiește o perioadă. Acesta îl va prefața și publica ulterior. Manuscrisul poartă titlul: Tratat despre lupul de stepă. Numai pentru nebuni.

Incipitul prezintă frământările celui care nu își găsește locul într-o societate burgheză, măcinată de frivolități și idealuri mărunte. Nu înțelege fericirea mundană, dar nici nu și-o dorește, construind în jurul său un întreg zid protector împotriva superficialului, îmbrățișând decadența nocturnă. Străbate străzile orașului ca un lunatic, căutând liniștea și sensul, indiferent din ce direcție ar putea veni ele. În acest periplu, vede o reclamă la un anume teatru magic și întâlnește un domn care îi oferă o carte: ,,Tratat despre lupul de stepă. Nu este pentru oricine”. Îndată ce începe lecturarea ei, Harry își dă seama de similitudinile dintre el și cel descris în carte, de cele două suflete care zac în ei- omul și lupul- și de incapacitatea de a se sinucide până când vor intra în cercul ,,nemuritorilor”.

Îl va reîntâlni pe bărbatul care i-a oferit cartea la o înmormântare și îi va cere detalii despre acest teatru magic. Acesta îl direcționează către Vulturul Negru, acolo unde aveau loc de obicei reprezentațiile. Harry se cufundă și mai adânc în propria decepție: ,,Am mers dezamăgit, mai departe nici eu nu știam încotro mă îndrept, nu aveam niciun țel, nicio năzuință, niciun fel de obligații. Viața avea un gust îngrozitor de amar, simțeam cum scârba mea crește la culme, cum viața mea mă alunga, lepădându-se de mine. Mergeam mânios prin orașul cernit și mi se părea că totul miroase a pământ umed și a înmormântare”. (pp. 89)

Adâncit în reflecții, Harry se întâlnește întâmplător cu un prieten vechi, profesor, cu care a avut numeroase discuții despre mitologie și istorie. Este invitat să cineze, dar seara se încheie cu un conflict din cauza unui tablou care îl înfățișa pe Goethe într-o imagine inadecvată. Harry își confirmă încă o dată că societatea în care trăiește și pe care o detestă este un container elegant pentru filistini.

Harry și Hermina

Aceea este seara în care o va întâlni pe Hermina, a cărui nume îl ghicește rapid pentru că fata îi amintea de un prieten din copilărie, Hermann. Ea este cea care îl introduce în lumea plăcerilor burgheze: dansul, consumul de substanțe opiacee, iubirea pasională și muzica nouă. Tot Hermina îi face cunoștință cu Pablo, un saxofonist talentat, dar care lui Harry nu îi trezește decât o ușoară compasiune pentru lipsa de calități: ,,era limpede că existența lui nu avea niciun alt scop decât acela de a fi frumos, de a plăcea femeilor, de a purta gulere și cravate după ultima modă și numeroase inele pe degete”. (pp. 151) Pablo era opusului lui Harry: iubea muzica și viața și toate lucrurile simple. El îi va arăta protagonistului teatrul magic, acolo unde se vor materializa fanteziile și gândurile neînțelesului poet. Își va descoperi sinele fragmentat, va înțelege dinamica dintre om și lup și o va omorî pe Hermina. Teatrul, în forma unui semicerc, cu o oglindă la unul dintre capete și multe uși la celălalt, îl va învăța pe Harry o lecție importantă: nu poți fugi de propriul zbucium, iar dacă iadul îți este casă, fă-ți loc printre flăcări.

,,Da, înțelegeam totul, îl înțelegeam pe Pablo, îl înțelegeam pe Mozart, undeva, îndărătul meu i-am auzit teribilul hohot de râs, știam că în buzunar aveam toate acele sute de mii de figuri ale jocului vieții, al cărui sens îl intuiam, cutremurându-mă, simțeam în mine voința de a lua jocul, încă o dată, de la capăt, de a gusta, încă o dată, chinurile sale, de a înfiora, încă o dată, de absurditatea lui, de a străbate încă o dată, iară și iară, infernul dinlăuntrul meu”.

Romanul este o autobiografie ficțională, iar Harry Haller nu este nimeni altul decât Hermann Hesse. Jocul de nume din roman (Harry, Hermina, Hermann- personaje care ilustrează aceeași personalitate deconstruită) m-au făcut să iau în considerare, la început, posibile tendințe narcisiste. Însă maniera în care se raportează la cei din jur mi-a confirmat cât de singur era de fapt Harry și cât de puțin probabil ar putea fi un egocentric. Cu o scriitură impecabilă, romanul trasează granițele unei lumi postumaniste, în care necesitatea de înțelegere a complexității ființei prevalează tradiția dihotomică minte-corp. Astfel, omul se dezvăluie ca fiind o depozitare stângace de convenții, norme societale, obiceiuri și tipice evenimente din existență. Contestarea permanentă a ordinii, a substratului burghez, dar și a tradiției (filosofice, literare, muzicale) ca atare plasează romanul în afara timpului, devenind, împreună cu Hesse, nemuritor.

Hermann Hesse la mașina de scris — Hermann Hesse, 1960

Tu ai citit cartea? Ce gânduri ți-a lăsat?

O poți găsi aici: Hermann Hesse – Lupul de stepa – elefant.ro

Vezi și: Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir | Wanderer (irinavasile.com)