Arhive Recenzii

august 16, 2021septembrie 20, 2021

Inimi cicatrizate, M. Blecher

,,Există, pe linia ferată Paris-Boulogne, o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berckul. Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește afară, pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar. În timp ce în toate stațiile el e obișnuit să asiste la o forfoteală bine cunoscută a călătorilor care urcă și scoboară grăbiți scările trenului, aici, cu infinite precauțiuni, infirmieri și hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi cadaverici. Schilozi umblând în cârji și rahitici agățați disperat de brațul tare al însoțitorilor. Sunt pelerinii Berckului, orașul-sanatoriu, orașul cel mai impresionant din lume. Mecca tuberculozei osoase. ”

(Fragment dintr-un reportaj a lui Blecher, publicat în Vremea, 7 oct. 1934)

[imagine din filmul Inimi cicatrizate, 2016]

Biografie

Max Blecher (17 septembrie 1909- 31 mai 1938) a fost fiul unui negustor evreu din Roman. Urmează cursuri de medicină la Paris (Rouen după unii autori); în 1928 se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și este internat în mai multe sanatorii din Franța, Elveția și România, însă niciun tratament nu îl ajută. Se stinge din viața la doar 29 de ani.

Contemporanii săi îl consideră un suprarealist (Blecher nu a aderat la nicio grupare de acest gen), în timp ce postmoderniștii îl recuperează ca atare datorită manierei în care îmbogățește realitatea (sau irealitatea) și găsește poezia din ea. Poartă numeroase corespondențe cu Geo Bogza, Mihail Sebastian (care îl adoră), André Gide, M. Heidegger etc. Este tradus în germană, engleză, suedeză și ebraică. (* Fișă bibliografică, pp. 14)

Despre roman

Inimi cicatrizate, inițial având titlul Țesut cicatrizat. Un roman despre viața neagră a bolnavilor din Berck, trebuia să fie continuarea Întâmplărilor, primul roman al lui M. Blecher. Textul, scris în perioada februarie-septembrie 1936, urma să devină ,,opera vieții sale”, fiind unul din cele 4 volume planificate.

Personajul principal al romanului, Emanuel, este un tânăr de 20 de ani care află că are tuberculoză osoasă și trebuie să călătorească la Berck pentru tratament. Acest alter-ego al lui Blecher este atent analizat, iar evoluția sa nu este ușor de anticipat. Sanatoriul este un microunivers al oamenilor bolnavi care au frici și speranțe deopotrivă, care trăiesc iubirea și prietenia în termenii atipicului, al neconvenționalului cu pereți albi și gratii în exterior. Bolnavii își rescriu identitățile închise în carcase de ghips și se adaptează atât de bine mediului, încât readaptarea la societatea celor sănătoși este dificilă.

În ceea ce privește diagnosticul lui Blecher nu există o singură variantă despre cum s-ar fi produs infectarea. Se pare că o posibilitate ar fi fost consumul laptelui provenit de la animale infectate (în perioada interbelică nu exista încă procesul de pasteurizare a lui). De asemenea, s-a luat în considerare frecventarea spațiilor aglomerate (Parisul interbelic), unde ar fi fost posibilă căpătarea bolii.

Despre manifestarea tuberculozei autorul vorbește simplu, stilul său percutează la alte nivele decât cele estetice literar. Autenticitatea trăirilor, durerea, spaima, solitudinea, toate sunt comprimate într-un spirit cicatrizat precoce care depășește granițele ficționalității. Într-o scrisoare către Geo Bogza (26 iunie 1936) Blecher spune:

,,În Întâmplări temele sunt panopticumul, cinematograful și toamna, aici vor fi realități mai grave și mai copleșitoare, odăi de operație, pansamente în odăi albe, reci și înfiorătoare ale clinicilor și iubiri între bolnavi care au ghipsuri pe ei.” (pp. 15)

Fragmente

Romanul începe ex abrupto cu Emanuel care este supus unui consult și, ulterior, unei puncții. Am subliniat următoarele: ,,Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? Își aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: Prea mulți nasturi de încheiat și descheiat toată viața. ”

La pensiune locuiește și Colette: ,,o fată simplă și netă ca o bucată de hârtie. (…) Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăți. După amor, Colette servea ceai fierbinte vanilat. Ceaiul și vanilia conțineau parfumul și toată savoarea iubirii lor domestice și cuminți.” (pp. 50)

Colegii din sanatoriu

Doamna Wandeska

Poloneză, doamna Wandeska a avut probleme cu genunchiul. S-a vindecat între timp, însă amână plecarea de la sanatoriu pentru că a rămas cu un semn vizibil în urma bolii- șchiopătează. Ea preferă să fie între bolnavi ,,unde toți au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oameni sănătoși.” (pp. 65)

Tonio

Argentinian (prietenul doamnei Wandeska), vindecat și el, dar preferă ,,aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură..” (pp. 66)

Ernest

Prietenul lui Emanuel, cel care îl preia în grijă încă de la început. Poartă și el un ghips, unul permanent. Îi este confident desăvârșit și îl ajută pe tânăr să se adapteze sanatoriului.

Solange

Tânăra cu care Emanuel trăiește o iubire circumstanțială, dar necesară. Solange era ,,o blondă tăcută și serioasă cu gesturi fine și simple.” (pp.76) (nu dezvălui nimic din evoluția relației celor doi pentru că acest fir narativ se vrea a fi citit individual).

Mai sunt și alte personaje care își pun amprenta asupra Berckului și, implicit, asupra lui Emanuel. Quitonce își glorifică boala. Pentru el, a fi bolnav înseamnă a avea capacitatea să faci tot ce poți cu puținul pe care l-ai primit: ,,Eu știu, pe de rost, geografia clinicilor de boli osoase. Îți pot spune în ce sanatoriu din Elveția infirmierele sunt amabile și unde se face în Germania cel mai bun ghips… Sunt specializat… În meseria mea de bolnav am depășit diletantismul. „ (pp. 159)

Ce frapează în mod indisolubil cititorul este incertitudinea morții care nu așteaptă o ultima sentință, ci se plimbă prin holurile sanatoriului cu o foaie roasă de molii și un creion mefistofelic. Din când în când, trece lent pe lângă ușile închise și mai adăugă o linie- poate o zi, o săptămână- revenind întotdeauna să își culeagă oasele. Bolnavii trăiesc acut acest sentiment- Isa participă la jocuri de cărți pe zile de viață. Nu o spune, dar se gândește întotdeauna câte puncte capătă de la cel cu care joacă și se agăță de tot ce poate pentru a supraviețui. E terifiant și crud și real.

Referințe critice

,,În romanele lui, suferința se manifestă ca situație-limită, cu acel accent definitiv, inevitabil, propriu în mod necesar ființei în întregul ei, peste individualități ce pot părea uneori că nu suferă. Fiindcă nu poate fi abolită, suferința nu este, la Blecher combătută, ci integrată în ființa umană. Conștiința că lupta împotriva suferinței nu dă decât rezultate precare face parte aici din însuși textul literar, în care această suferință stăpânește imuabil. (…) Mai autentice în nefericire decât în fericire, ele se văd din adâncul lor îndemnate să caute cu putere, în orice condiții- maxime sau minime- fericirea. Dar, păstrându-se în existențialitate, ele străvăd fericirea prin ceața de neînlăturat a suferinței ca nesfârșită ispită transcendentă.”

[Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1991, p. 356-358]

,,Ceea ce îl înrudește structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert Walser e mai ales facultatea de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiție a vieții curente. Înainte ca boala să se manifeste, el înregistrează o agresivitate sistematică a universului, îndreptată împotriva sa. (…) Blecher își acceptă cu o dureroasă resemnare condiția tragică existențială și, practic, irealitatea devine lumea lui ,,imediată”. Geo Bogza, care ani de zile a căutat, printr-o devoțiune totală, să-i insufle viață supliciatului său prieten, relatează că acesta i-a declarat o dată: ,,Nu e nicio ispravă să suferi. „ Afirmația o făcea țintuit la pat, când calvarul i se apropia inexorabil de punctul final. „

[Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Minerva, București, 1972, p. 506-508]

Trebuie să vezi și filmul românesc Inimi cicatrizate lansat în 2016, al regizorului român Radu Jude. Găsești mai multe despre el aici: Inimi cicatrizate (2016) – IMDb

Cartea o găsești aici: Max Blecher – Inimi cicatrizate – Cumpără (printrecarti.ro)

Varianta pdf aici: Inimi cicatrizate (ciordas.ro)

Citește și: Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher | Wanderer (irinavasile.com)

iulie 14, 2021

Ernesto Sábato- Tunelul

,,În orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…
E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor și nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine. Deși nici dracu’ nu știe ce trebuie să-și amintească oamenii și nici pentru ce, întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speței umane.”

Așa începe romanul Tunelul, o concesie făcută existenței pentru a obține mântuirea. Este extrem de important să înțelegem contextul apariției lui, înainte de a ne scufunda în lectura propriu-zisă.

Revista argentiniană Sur (cea care îi va publica și romanul) aduce pe plaiurile hispano-americane traduceri ale celor mai influenți gânditori existențialiști- Jean-Paul Sartre, André Malraux, Albert Camus și Franz Kafka. Impactul a fost unul semnificativ- de la hipersensibilitatea propusă de scrierile antecesorilor, saltul a dus la reflecții intrinseci valide, bazate pe realitatea crudă a războaielor, a decimărilor și lagărelor de concentrare, a angoasei constante și neliniștii viscerale cauzate de contextul politic și social din Argentina.

Literatura a fost impregnată de limbajul caracteristic. S-a materializat absurdul- existența ca atare nu mai avea niciun sens, iar indivizii nu mai erau capabili să-și construiască false grandori umane, țeluri ce s-ar fi șters odată cu moartea lor. Am vorbit despre existențialism la Simone de Beauvoir, dar hai să ne amintim câteva aspecte definitorii:

ideologie filosofică ce are în centrul omul și căutarea sensului său
rațiunea nu mai este suficientă pentru a te salva de neant, de sfârșit
solitudinea: omul este și va fi întotdeauna singur
vulnerabilitatea umană: sfârșitul este întotdeauna posibil în fiecare secundă, în fiecare următoare clipă care se scurge

Biografie

Pe 24 iunie 1911 se naște în orașul Rojas (provincie din Buenos Aires) Ernesto Roque Sábato. Este fiul lui Francesco Sábato și Giovanna Maria Ferrari, imigranți italieni din Calabria. Făceau parte dintr-o clasă socială medie, așa cum afirmă Sábato mai târziu. Tot el declară despre părinții lui următoarele: ,,tatăl meu era foarte sever, mama mea mă ascundea sub patul lor matrimonial pentru a evita să mă pedepsească”. Este cel de-al zecelea din cei unsprezece copii ai familiei, iar numele îl preia de la Ernesto José (al nouălea frate care nu a supraviețuit).

După terminarea școlii primare, își continuă studiile la ,,Colegio Nacional de La Plata” acolo unde îl întâlnește pe cel care îl va inspira în cariera literară: Pedro Henríquez Ureña. Studiile superioare le urmează, contrar așteptărilor, la ,,Facultad de Ciencias Físico-Matemáticas” în urma cărora se va dedica, o perioadă, cercetărilor din domeniu. Călătoriile în Europa îl familiarizează cu suprarealismul, dar și cu schimbările socio-economice care au loc înainte de cel De-al Doilea Război Mondial. Se confruntă cu o criză spirituală care îl face să chestioneze tot ce învățase și să afirme că, știința nu are răspunsuri la toate întrebările existențiale (îl citește pe Dostoievski și Tolstoi– în cel din urmă descoperă un anarhist asemenea lui).

Borges (stânga) și Sábato (dreapta), prima întâlnire, 13 feb 1975

Mișcarea peronistă (apărut la mijlocul anilor 40 în jurul lui Juan Domingo Perón) este cea care acutizează frământările și neliniștile tânărului poet. La scurt timp, realizează că mizeriile cu care se confruntă societatea argentiniană sunt parte dintr-o problematică mai amplă- capitalismul.

Primul articol publicat (1941) a fost ,,La invención de Morel” de Adolfo Bioy Casares, în revista Teseo din La Plata.

În 1945 publică prima carte: Uno y el Universo

În 1948 apare El túnel (Tunelul) care este refuzat de toate editurile din Buenos Aires pentru ca, ulterior, să fie publicat în revista Sur. Primește critici foarte bune de la Albert Camus care îi va traduce romanul în franceză (romanul va fi tradus în alte 10 limbi).

Rezumat El túnel (Tunelul)

Pentru că ați citit deja începutul acestui roman, puteți observa că, la prima vedere, este un roman polițist care își dezvăluie crima și autorul său. S-ar părea că, acțiunea nu va crește gradual până la un punct critic, urmând aflarea deznodământului și pedepsirea făptașului. Aceasta a fost și intenția autorului care a deconstruit formula clasică a romanului, având o abordare proaspătă, revoluționară.

Acțiunea îl are în centru pe Juan Pablo Castel, un pictor de 38 de ani din Buenos Aires, un tip măcinat de schizofrenie și gânduri sumbre. Intelectualul rupt de cotidian, inadaptat voluntar, extrem de rațional, lucid și incapabil de empatie, Castel ilustrează individul alienat și singur. La una dintre expozițiile sale o întâlnește pe María Iribarne Hunter pe care va ajunge s-o ucidă din cauza geloziei. Nimic mai superficial, nu-i așa? Ei bine, află că acest roman are multe dedesubturi, pe care le vei descoperi odată cu însemnarea detaliilor.

Așadar, Castel ne spune: ,,în salonul de Primăvară din 1946 am expus o pânză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporționată și bine construită. Avea, în sfârșit, toate atributele pe care acești șarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală”. Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfășura o scenă minusculă și îndepărtată: o plajă pustie și o femeie care privea marea. O femeie care privea ca și cum ar fi așteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare și totală.”

Asupra acelei ferestre din tablou a zăbovit Maria Iribarne. Nimeni altcineva se pare că nu a observat detaliul semnificativ, aspect ce îl determină pe Juan Pablo să devină obsedat de identitatea femeii. O întâlnește întâmplător într-o zi, încercând să își imagineze toate posibilitățile de desfășurare ale faptelor, nereușind să-și învingă timiditatea și să îi vorbească. Când, în cele din urmă, dialogul dintre cei doi are loc, lucrurile devin și mai bizare.

Pe María o cunoaștem doar prin ochii lui Juan Pablo:

,,Despre profilul ei de atunci nu-mi amintesc nimic. Avea o față frumoasă, dar aspră. Părul lung, castaniu. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și șase de ani, dar exista în ea ceva care o făcea să pară mai matură, ceva dintr-un om care trăise mult: nu părul argintiu de la tâmple și nimic altceva din aceste semne naturale, ci un lucru nedefinit, sufletesc: poate privirea.”

De asemenea, ea este căsătorită cu Allende (care îi este și văr). Juan Pablo află acest aspect și își continuă relația cu Maria, pe care deseori nu o înțelege. Are o fascinație dubitabilă pentru ea, care te face să te întrebi în permanență, ce are la bază obsesia lui. În această notă, romanul capătă o cu totul altă înțelegere- una freudiană.

Laura Hidalgo și Carlos Thompson în filmul El túnel, 1952

O ultimă notă: relația celor doi protagoniști este, așa cum am spune astăzi, una cât se poate de toxică. Au numeroase conflicte, cu drame și pasiuni, cu accente de iubire tulburătoare și nebunie, la limita patologicului. Îi leagă însă ceva greu de ascuns, o legătură ancestrală, un cordon ombilical pe care Juan Pablo Castel încearcă să îl taie pe tot parcursul vieții sale. Și reușește doar prin uciderea unui necunoscute (o înjunghie în pântec), paradoxal, singura ființă care ar fi putut să îl înțeleagă. Abia în acest punct, protagonistul comite un act care se răsfrânge și asupra sa- devine cu adevărat singur. Dar pe cine portretizează ea, María, de fapt?

Te las pe tine să descoperi, iar dacă ai citit romanul, aștept să îmi spui impresiile tale mai jos. 😁

iulie 2, 2021septembrie 6, 2021

Lupul de stepă, Hermann Hesse

,,A fost odată un anume Harry, căruia i se zicea lupul de stepă. Umbla pe două picioare, purta îmbrăcăminte și era om, dar de fapt nu era altceva decât un lup de stepă. Învățase multe din câte pot învăța oamenii cu mintea deschisă și era un bărbat destul de inteligent. Un singur lucru nu învățase însă: cum să fie mulțumit de el însuși și de viața lui.” (pp. 51)

Romanul

Pentru a rezuma acest roman în cuvinte simpliste, trebuie să știți că avem în centru un protagonist care nu doar că își caută sinele, ci îl și (de)construiește. Harry, un individ trecut de 45 de ani, care și-a pierdut elanul pe parcursul existenței sale, alege să subziste ca un lup- solitar, auster și inadaptat social (voluntar). Decide să își curme suferința traiului și știe că, la vârsta de 50 de ani se va sinucide, alăturându-se nemuritorilor (Goethe, Mozart). Într-o seară însă, atunci când stările sale dubitative ating paroxismul, o întâlnește pe Hermina: ,,o fată palidă, drăguță, într-o rochie de bal subțire, cu decolteu larg și cu o floare ofilită în păr”. (pp. 104) Între cei doi se leagă mai mult decât o simplă prietenie pentru că Hermina îl va învăța să danseze prin viață. Persoanele pe care le va întâlni ulterior (Maria, Pablo) vor încerca să îl reîntoarcă la fundamentele unei existențe simple bazată pe desfătări hedonice.

Schema pentru narațiunea din Lupul de stepa, personaje și legături dintre ele

Structură

Romanul este un manuscris lăsat de personajul principal, Harry Haller, unui nepot al proprietarei apartamentului unde locuiește o perioadă. Acesta îl va prefața și publica ulterior. Manuscrisul poartă titlul: Tratat despre lupul de stepă. Numai pentru nebuni.

Incipitul prezintă frământările celui care nu își găsește locul într-o societate burgheză, măcinată de frivolități și idealuri mărunte. Nu înțelege fericirea mundană, dar nici nu și-o dorește, construind în jurul său un întreg zid protector împotriva superficialului, îmbrățișând decadența nocturnă. Străbate străzile orașului ca un lunatic, căutând liniștea și sensul, indiferent din ce direcție ar putea veni ele. În acest periplu, vede o reclamă la un anume teatru magic și întâlnește un domn care îi oferă o carte: ,,Tratat despre lupul de stepă. Nu este pentru oricine”. Îndată ce începe lecturarea ei, Harry își dă seama de similitudinile dintre el și cel descris în carte, de cele două suflete care zac în ei- omul și lupul- și de incapacitatea de a se sinucide până când vor intra în cercul ,,nemuritorilor”.

Îl va reîntâlni pe bărbatul care i-a oferit cartea la o înmormântare și îi va cere detalii despre acest teatru magic. Acesta îl direcționează către Vulturul Negru, acolo unde aveau loc de obicei reprezentațiile. Harry se cufundă și mai adânc în propria decepție: ,,Am mers dezamăgit, mai departe nici eu nu știam încotro mă îndrept, nu aveam niciun țel, nicio năzuință, niciun fel de obligații. Viața avea un gust îngrozitor de amar, simțeam cum scârba mea crește la culme, cum viața mea mă alunga, lepădându-se de mine. Mergeam mânios prin orașul cernit și mi se părea că totul miroase a pământ umed și a înmormântare”. (pp. 89)

Adâncit în reflecții, Harry se întâlnește întâmplător cu un prieten vechi, profesor, cu care a avut numeroase discuții despre mitologie și istorie. Este invitat să cineze, dar seara se încheie cu un conflict din cauza unui tablou care îl înfățișa pe Goethe într-o imagine inadecvată. Harry își confirmă încă o dată că societatea în care trăiește și pe care o detestă este un container elegant pentru filistini.

Harry și Hermina

Aceea este seara în care o va întâlni pe Hermina, a cărui nume îl ghicește rapid pentru că fata îi amintea de un prieten din copilărie, Hermann. Ea este cea care îl introduce în lumea plăcerilor burgheze: dansul, consumul de substanțe opiacee, iubirea pasională și muzica nouă. Tot Hermina îi face cunoștință cu Pablo, un saxofonist talentat, dar care lui Harry nu îi trezește decât o ușoară compasiune pentru lipsa de calități: ,,era limpede că existența lui nu avea niciun alt scop decât acela de a fi frumos, de a plăcea femeilor, de a purta gulere și cravate după ultima modă și numeroase inele pe degete”. (pp. 151) Pablo era opusului lui Harry: iubea muzica și viața și toate lucrurile simple. El îi va arăta protagonistului teatrul magic, acolo unde se vor materializa fanteziile și gândurile neînțelesului poet. Își va descoperi sinele fragmentat, va înțelege dinamica dintre om și lup și o va omorî pe Hermina. Teatrul, în forma unui semicerc, cu o oglindă la unul dintre capete și multe uși la celălalt, îl va învăța pe Harry o lecție importantă: nu poți fugi de propriul zbucium, iar dacă iadul îți este casă, fă-ți loc printre flăcări.

,,Da, înțelegeam totul, îl înțelegeam pe Pablo, îl înțelegeam pe Mozart, undeva, îndărătul meu i-am auzit teribilul hohot de râs, știam că în buzunar aveam toate acele sute de mii de figuri ale jocului vieții, al cărui sens îl intuiam, cutremurându-mă, simțeam în mine voința de a lua jocul, încă o dată, de la capăt, de a gusta, încă o dată, chinurile sale, de a înfiora, încă o dată, de absurditatea lui, de a străbate încă o dată, iară și iară, infernul dinlăuntrul meu”.

Romanul este o autobiografie ficțională, iar Harry Haller nu este nimeni altul decât Hermann Hesse. Jocul de nume din roman (Harry, Hermina, Hermann- personaje care ilustrează aceeași personalitate deconstruită) m-au făcut să iau în considerare, la început, posibile tendințe narcisiste. Însă maniera în care se raportează la cei din jur mi-a confirmat cât de singur era de fapt Harry și cât de puțin probabil ar putea fi un egocentric. Cu o scriitură impecabilă, romanul trasează granițele unei lumi postumaniste, în care necesitatea de înțelegere a complexității ființei prevalează tradiția dihotomică minte-corp. Astfel, omul se dezvăluie ca fiind o depozitare stângace de convenții, norme societale, obiceiuri și tipice evenimente din existență. Contestarea permanentă a ordinii, a substratului burghez, dar și a tradiției (filosofice, literare, muzicale) ca atare plasează romanul în afara timpului, devenind, împreună cu Hesse, nemuritor.

Hermann Hesse la mașina de scris — Hermann Hesse, 1960

Tu ai citit cartea? Ce gânduri ți-a lăsat?

O poți găsi aici: Hermann Hesse – Lupul de stepa – elefant.ro

Vezi și: Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir | Wanderer (irinavasile.com)

iunie 14, 2021

Zilele de luni cu Baudelaire

După un sfârșit de săptămână ploios, l-am luat în brațe pe Baudelaire și am știut că ziua de luni va fi asemeni lui: ciudată, boemă și apatică. Am pus ibricul pe foc, am pregătit o cafea deplorabilă și m-am așezat într-un cotlon al camerei să pot citi în liniște.

Fenomenul Baudelaire

În vara anului 1867, într-un spital parizian se stinge din viață scrâșnind din dinți și înjurând ,,Crénom” poetul care nu s-a bucurat de o recunoaștere pe măsura geniului său. Legenda personalității sale îi acoperise valoarea scrierilor din cauza conduitei ce sfida normele vremii. După ce este dat afară de la Liceul Louis le Grand părinții, mama și tatăl vitreg (generalul Aupick) îl trimit în Indii pentru reabilitare. Înclinațiile către nonconformismul situațional îl fac să se furișeze din insula Bourbon (Réunion) pe un alt vas cu care revine acasă. Când împlinește 18 ani își cere partea de moștenire pe care o înjumătățește în doi, după ce se instalează la Hotelul Pimondan din insula Saint-Louis. Vestimentația costisitoare și cel puțin excentrică (neagră sau albastră, nasturi metalici, umeri lați, cravată roșie, mănuși roz), petrecerile neîntrerupte în compania femeilor și uzul vicios al narcoticelor îi prevalează destinul sumbru. Este pus sub tutelă judiciară pentru a-i salva rămășițele moștenirii, dar și sănătatea care se degrada zi după zi.

Recită deseori Une charogne și Le Vin de l’assassin, în cafenelele îmbibate de fum gros și plăceri desuete, poeme care fac parte din volumul ce avea să se numească ,,Les Lesbiennes”, ulterior ,,Les Limbres” și în cele din urmă ,,Les fleurs du mal” (nume dat de contemporanul său Hippolyte Babou). După apariția volumului, Charles Baudelaire este dat în judecată pentru periclitarea moralității publice, fapt ce îi cauzează amplificarea metehnelor.

Ce spune Sainte-Beuve despre poet

Trece granița romantismului și a esteticii sale și îi depășește pe Sainte-Beuve și H. A. Taine și devine criticul și esteticianul francez al secolului al XIX-lea. Deși renumele său literar a rămas în umbră pe parcursul scurtei sale existențe, câțiva contemporani au încercat să îl sprijine în demersul său de o bizarerie decadentă: Hugo, Flaubert, Gautier, Leconte de Lisle, Barbey d’Aurevilly și chiar Sainte-Beuve. Cel din urmă, criticul desăvârșit al vremii, îl sprijină după apariția celei de-a doua ediții din Les Fleurs du mas (1861) spunând: ,,acest chioșc ciudat, construit din mici bucăți de lemn colorate (en marqueterie), de o originalitate concertată și compozită, care atrage de câtva timp privirile asupra capului extrem al Kamciatkăi romantice, așa numesc eu Nebunia Baudelaire.” (V. Streinu, pp. 7)

După ce îi fusese refuzată tipărirea celei de-a treia ediții poetul dezvăluie adevăratele sale porniri antinomice care au dus la creația volumului controversat și afirmă despre sine următoarele:

,,în această carte atroce mi-am pus toată inima, toată duioșia, întreaga mea religie (travestită), întreaga mea ură, dar este adevărat că voi scrie contrariul, că voi jura pe toți zeii că e o carte de pur meșteșug (<d’art pur>), de maimuțăreală, de jonglerie și voi minți ca un șarlatan (<arracheur de dents>).”

Pagina-titlu a ediției din 1857 cu comentarii ale autorului

Spleen

Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân

Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân

Care de scârba curții slugarnice și vane

Stă plictisit cu câinii și alte lighioane.

Nimic nu-l mai desfată, nici jocuri, nici vânat,

Nici plebea care moare în curte la palat.

Bufonul, plin de snoave și tare-n zeflemele,

Nu poate pe-acest bolnav pervers să-l mai înșele;

Luxosu-i pat în rece mormânt e prefăcut

Și doamnele de-onoare, care găsesc plăcut,

Nu știu ce desfrânate găteli să mai scornească

Să-l facă pe acest june schelet să mai zâmbească.

Savantul care-i bate monezi n-a izbutit

Din trupu-i să stârpească tot ce e pervertit

Și-n băile de sânge la Roma renumite

N-a mai putut să-nvie cu leacuri tăinuite.

Cadavru-aceasta-n care drept sânge curg, încete

Și verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe.

Al. Philippide

Cel care își vopsea părul în verde și declara cu un umor negru neînțeles cât de delicioși sunt creierii prăjiți de copii avea să influențeze o întreagă viitoare generație de poeți: Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine și Villiers de L’Isle-Adam, pentru Rimbaud fiind ,,un vrai Dieu”.

Poeziile lui Baudelaire relevă dedesubturile nu tocmai plăcute ale umanului, profunzimile întunecoase și instinctul pur, frica, ridicolul și grotescul. Oricât de mult încearcă să și le ascundă, deseori pentru a se conforma, ele subzistă și se arată când individul este cel puțin vulnerabil. Atunci când ființa este copleșită de această predilecție stranie se naște creatorul, la fel ca în cazul lui Baudelaire, acest personaj care a răsturnat o ordine literară și care și-a îmbrățișat cele mai adânci porniri, întâi blamate, iar apoi aclamate secole de-a rândul.

Baudelaire a fost adus în literatura română destul de tardiv, întâi de Titu Maiorescu, iar apoi de autori junimiști care l-au tradus treptat: V. Pogor, Ciru Oeconomu, G. D. Pencioiu, V. Chardin. Asimilează substanța scrierilor lui Baudelaire și Bacovia și Arghezi ajungând în cele din urmă să își contureze identitatea estetică.

Mai este Baudelaire actual? Ce poeți preferați ai?

Găsești poeziile lui aici: Charles Baudelaire – Poezii (poetii-nostri.ro)

Vezi și: Hiraeth sau despre dor | Wanderer 2021 (irinavasile.com)

iunie 9, 2021

Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir

Oh, Simone de Beauvoir.. Nu știu cum se cade să încep de această dată. Am descoperit-o datorită unui prieten pasionat de literatură. Împlinisem deja 20 de ani. M-am scăldat în rușine o vreme pentru că atât de mulți ani nu citisem nimic scris de ea.

După ce am găsit romanul Toți oamenii sunt muritori, am luat-o peste tot cu mine. Nu puteam să mă satur. Străbăteam străzile Parisului odată cu ei (Régine și Fosca), priveam oamenii și încercam să le înțeleg impulsurile, strădaniile.

Până atunci vizualizasem altfel nemurirea- cea fizică imposibilă, iar cea legată de renume, efemeră. O întrebare pe care ți-o vei pune constant odată cu lectura va fi: deci ce are sens în raport cu nemurirea? Personajul principal îți va arăta că eternitatea este condamnarea la nefericire.

Despre scriitoare

Simone de Beauvoir, născută Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir a fost o remarcabilă eseistă, filosoafă și activistă. A legat o minunată relație ce a depășit convenționalul cu Jean-Paul Sartre, amândoi contestând instituția căsătoriei și rigorile ei. Tânăra Simone este departe de a fi imaginea conservatorismului, devenind atee la 14 ani, fără a idealiza rolul de mama sau de soție, încă impus de societate. Muncește mult, scrie și militează pentru femeile de pretutindeni. Contestă inegalitatea atroce, dar și hărțuirea și concedierea abuzivă și le îndeamnă pe reprezentantele ,,celui de-al doilea sex” să se ridice și să lupte.

Simone de Beauvoir împreună cu Jean-Paul Sartre

Toți oamenii sunt muritori

Romanul este o meditație asupra puterii și nevrozelor ei, asupra iubirii absolute și a nemuririi. Régine este o tânără actriță care își dorește recunoașterea și ar face orice pentru a intra în grațiile Parisului. Existența ei este marcată de momentul în care apare aproape de nicăieri un personaj straniu. Fosca nu este tipicul protagonist aflat în permanenta încercare de a o cuceri pe actriță; este nemuritor. A stat la ospiciu până când Régine se hotărăște să îl vindece. Renunță la cariera promițătoare și decide să îi afle povestea, însă el o abandonează.

În cele din urmă, actrița îl găsește, dar el este mai hotărât decât niciodată să o facă să renunțe spunându-i povestea vieții lui: ,,M-am născut în Italia, la 17 mai 1279, într-un palat din orașul Carmona. Mama a murit la scurtă vreme după nașterea mea. Am fost crescut de tata, care m-a învățat să încalec pe cal și să trag cu arcul; educația mea e fost încredințată unui călugăr care s-a străduit să-mi vâre în cap teama de Dumnezeu. Dar încă din fragedă copilărie nu-mi păsa decât de pământ și nu mă temeam de nimic.” (pp.75)

Mă tem de moarte, dar o viață veșnică e prea lungă

Ajuns la conducerea orașului primește de la cel pe care trebuia să îl omoare un elixir împotriva îmbătrânirii. Întrebat de Fosca de ce nu a băut-o chiar el, cerșetorul îi mărturisește: ,,mă tem de moarte, dar o viață veșnică e prea lungă” (pp. 89). Pentru tânărul care își dorește să cucerească lumea, veșnicia e mai mult decât suficientă. Bea licoarea și se trezește după 4 zile. Iese în stradă și privește lumea din jur; nimic nu s-a schimbat, nimic în afară de el.

Timpul devine o extensie a năzuințelor lui Fosca. Îl ajută să cucerească teritorii întinse și să-și poarte războaiele pentru a căpăta gloria. Reușește să atingă paroxismul, punct în care își pierde sensul și decide să își întemeieze o familie. Tot ceea ce face are ca scop fericirea fiului său, Antonio. Îi dăruiește tot ce și-ar putea dori vreodată, însă pentru tânăr este insuficient: ,,la ce bun mi-ai dat fericirea dacă nu îmi îngădui să fac nimic cu ea?” (pp.128). Are nevoie de un ideal și îi cere tatălui său domnia.

Nimic nu folosește vreodată la ceva

Răspunsul lui Fosca, nerostit de această dată, cuprinde toată expresia existențialismului și a fragilității ființei damnată la această căutare continuă: ,,cum să îi spun: nimic nu folosește vreodată la ceva. Palatele, apeductele, casele noi, castelele, orașele cucerite, totul nu înseamnă nimic.” (pp. 128)

Persistența memoriei, Salvador Dali, 1931

După ce îi vede pe toți sfâșiați de timp, Fosca se decide să doarmă și doarme 60 de ani. Se trezește, privește lumea și constantă, din nou, că nimic nu s-a schimbat. Aceleași frământări, aceleași lucruri mărunte care îi fac pe oameni să tresalte, aceleași bucuri și tristeți. Pentru el, nimicul și coșmarurile: ,,visez că nu mai există oameni, spuse el. Toți au murit. Pământul este alb. Luna mai există încă pe cer și luminează un pământ alb de tot. Sunt singur, cu șoarecele.” (pp. 335)

Varianta pe care o am eu a apărut la editura Univers, sub traducerea Floricăi-Eugenia Condurachi. O poți citi și aici: Simone de Beauvoir – Toti Oamenii Sunt Muritori [Ibuc.info] – [PDF Document] (vdocuments.mx)

Ai citit cartea? Scrie-mi mai jos ce ți-a rămas în minte.

Vezi și: Mică istorie a filosofiei, Nigel Warburton | Wanderer (irinavasile.com)

iunie 8, 2021

Mică istorie a filosofiei, Nigel Warburton

Cartea despre care am ales să vorbesc astăzi este Mica istorie a filosofiei, o lectură ușoară și pe care o poți parcurge în diminețile însorite de iunie. Nigel Warburton este un filosof britanic, specializat în estetică și în etică aplicată. Dacă vrei să îți începi călătoria spre filosofie, această carte îți va fi un bun ghid.

Să parcurgem împreună câteva dintre ideile enunțate de autor. De la Socrate și Aristotel până la John Rawls și Peter Singer sunt atinse multe dintre subiectele la care nu există încă răspunsuri certe: există fericire? dar liber arbitru? Este avortul imoral?

Dilema trenului

Ultima întrebare este una care a stârnit multe controverse, mai ales în contextul în care Polonia a interzis avortul la începutul acestui an. Discuția este una amplă, cu multiple implicații, motiv pentru care Warburton ne propune să ne întoarcem la o dilema clasică din filosofie- trenul scăpat de sub control. Așadar, te plimbi liniștit pe stradă, moment în care vezi un tren care se întreabă spre cinci muncitori. Cel care îl conduce nu mai are control asupra lui, deci stă în puterea ta să îl oprești. Tot ce poți face este să îi schimbi direcția, pe cealaltă linie aflându-se un singur muncitor. Mulți consideră cantitatea esențială în acest proces, pentru că maximizezi binele salvând viața a cinci oameni în detrimentul unuia.

Acest experiment a fost inițial creat de Philippa Ruth Foot (1920-2010) care s-a întrebat de ce este este acceptabil în această situație să omori un om pentru a-i salva pe alții, însă în altele este condamnabil.

Judith Jarvis Thomson

Filosoafa britanică ne pune să ne imaginăm următorul caz: o persoană sănătoasă intră într-un spital în care există cinci indivizi care au nevoie urgentă de un transplant de organe. Dacă nu primesc o inimă nouă sau un rinichi, aceștia vor muri. Nimeni nu va spune că este acceptabilă sacrificarea unui om pentru a-i salva pe ceilalți cinci. Apare întrebarea: care este diferența dintre această situație și cea cu trenul?

Ambele sunt experimente mentale folosite foarte des de filosofi pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine problema pe care o analizăm. În acest caz, întrebarea pe care ne-o punem este: când e acceptabil să sacrific o viață pentru a salva mai multe? O altă variantă a dilemei cu trenul este propusă de Judith Jarvis Thomson. O poți citi aici: The trolley dilemma: would you kill one person to save five? (theconversation.com)

Aceste situații par improbabile în viața reală, dar Warburton ne dă două exemple din istorie când oamenii au trebuit să ia asemenea decizii. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, naziștii au lansat bombe asupra Londrei. Unul dintre spionii germani a devenit agent dublu putând astfel redirecționa bombele către o zonă mai puțin populată. Cu toate acestea, britanicii au ales să nu o facă, lăsând ca decizia să fie a naziștilor. Neintervenind au plasat responsabilitatea către cealaltă parte implicată. Dar nu este oare lipsa de intervenție tot o responsabilitate?

Dezastrul din Zeebrugge (1987)

Al doilea caz este dezastrul din Zeebrugge (1987) atunci când au murit 193 de oameni în urma răsturnării unui feribot. Zeci de oameni încercau să iasă din apa înghețată, timp în care un tânăr s-a blocat de o scară de frânghie, neputând să se mai miște. După 10 minute, oamenii l-au tras de pe scară, iar tânărul a căzut în apă și s-a înecat. Astfel, au putut să se salveze mai mulți dintre cei aflați la limita dintre viață și moarte, iar decizia pe care au luat-o, cu siguranță nu a fost ușoară.

Violonistul

Întorcându-mă la problema avortului, mult timp aceasta a fost analizată din perspectiva fătului. Tot Thomson a propus o abordare diferită, una în care mama joacă rolul principal. Iar pentru a înțelege mai bine problema, el ne pune să ne imaginăm următoarea situație: un violonist cunoscut are o afecțiune renală, cu o grupă de sânge extrem de rară. Se întâmplă ca și tu să ai aceeași grupă de sânge, motiv pentru care te trezești într-o dimineață conectat de violonist. Thomson ne spune că tu nu ai datoria să îl ții legat de tine, chiar dacă știi că deconectându-l, el va muri. În același mod, dacă o femeie care a rămas însărcinată, deși a folosit contracepție, fătul nu are dreptul de a se folosi de corpul ei.

Desigur, mulți oameni nu sunt de acord cu această perspectivă și ar alege să nu se joace de-a Dumnezeu. De asemenea, mulți consideră și că întreruperea unei sarcini, indiferent de maniera în care a apărut este absolut imorală.

Ce ne rămâne nouă să facem este să ne gândim ce stă la baza argumentelor și să judecăm o situație doar dacă avem suficiente informații despre ea. De cele mai multe ori nu avem. Experimentele bine gândite pot cu siguranță să ne ajute să înțelegem mai bine profunzimile deciziilor noastre.

Ce părere ai despre carte? Ai citit-o? Aștept să îmi spui ce dileme te pun pe tine pe gânduri.

O poți găsi aici: Mica istorie a filosofiei – Nigel Warburton – Libris

Vezi și: Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir | Wanderer (irinavasile.com)