Acasă,  Jurnal

Fragilități

Scriu. Am zis că scriu și gestul mașinal, continuu, de a apăsare a tastelor îmi dictează un ritm absolut dezordonat. La fiecare microsecundă mai apăs una și mă gândesc încotro mă vor duce cugetările. Mă opresc de prea multe ori, șterg paragrafe întregi, remodelez frazele și le aștern fără rigori predeterminate.

Fragilitati

Jurnal, o zi oarecare din vara lui 2021

Metastază emoțională, un virus hidos îmi gâdilă simțurile și mă face să cred, cu o naivitate desăvârșită, că trăiesc. Îi place să se joace și, deseori, prinde forme imperceptibile. Se agață de suflul timid de existență și se zbate să-mi doboare voința. Tânjesc după o viața în afara timpului pentru că sunt poetă. Un freamăt fără sfârșit care se vrea a fi chirurgical, o tăietură în miezul unei existențe suportabile. O carte. Un pahar de vin roșu. O legătură nedefinită de termeni convenționali de afiliere și respect. O noapte pierdută și una visată în 10 ore de somn neîntrerupt de multiplele-mi insomnii.

Încă o dimineață în care corpul îmi este greu și gândurile-mi sunt metehne vitale.

Începuturi pentru că mă paralizează sfârșiturile, dimineți în care mă tot scald în ce a mai rămas din noapte. Orașul e obosit, tu ești obosită. Mai iei o gură de cafea și te risipești în neantul tandru. Totul miroase a uitare și atingeri de a doua zi.

Listă de necesități

  1. Îți dorești să cazi apoteotic din cosmosul plin și să vezi oameni râzând, să vezi chipuri plăpânde și mâini care se caută.
  2. Îți dorești să ai totul, ca să nu ai solitudinea.
  3. Îți dorești să mori în o mie de vieți trăite anapoda, să crezi că nimic nu te poate salva.
  4. Îți dorești să fii bine.

Dar știi că ești doar nori și gheață și zâmbet de a doua zi.

Pauză emoțională

Mă privesc în sticla poleită și tind să capăt forma unui corb bătrân. Parcă am sens. Poeta din oglindă mă conturează deplin, îmi creează umbre sub pleoape și goluri în degete. Mă desface, fărâmă cu fărâmă, îmi ia glasul și simțirea. Mă sting. Treptat devin o anomalie a sinelui ei atât de solitar. Mă doare să capăt certitudine într-o lume pe care o găsește ridicolă. Nu tu, tu ești perfect normal.

Obsedată de nimicuri și copleșită de anxietate, obișnuia să creadă într-o iubire care naște demență, autodeterminare, supliciul etern al lui Sisif, o iubire ce nu se poate cumula, denumi, divide. Dar a ales să își țeasă giulgiul naufragiatului în lume-i impură. Și a murit înainte să se nască, a mia oară, în aceeași cochilie, ce-i fusese casă milenii de-a rândul.

Reducere la celulă. Aripile mă trag spre infernul slab luminat, iar finitudinea îmi croșetează zestre. Tresărind la fiecare atingere de fascicol, poeta încearcă cu disperare să-și picteze capul. Amestecă cele mai frumoase culori ale lumii și tot ce se răsfrânge către sine este corbul negru. Grandioasa imagine a umanității coruptă de o pasăre inertă. Își strânge lacrimile într-un capac de bere, vede tot ce e putred și sublim și plânge din nou. Ar fi vrut să mă cuprindă, să simtă cum nimfele îmi cântă sfârșitul, iar eu, privindu-mă în aceeași oglindă, să mă preschimb într-o Gorgonă sinistră. Obișnuia să roage păcatului să-i dea arsenic, să-și poată înghiți angoasa și să-i mângâie urâtul. Dar acum își este oglindă, iar eu îi nu mai pot fi Gorgonă.

Mă pierd iar, mă pierd în profunzimi spasmodice care își cântă neliniștea. Durere, haos, începuturi și diafane căderi de îngeri. Urlete. Mă sustrag din adevăr și fac implozie de lumină. Pierd. Din nou pierd și grauri îmi împresoară fruntea. Tac. Inefabil și subtil mă strecor în răsărituri și mă frâng când, în brațele-mi scurte, nu pot cuprinde lumea. Respir și tremur și strig. Mă cuprinde strâns neantul și mă sugrumă până la delir. Uit. Plutesc în amănunte reci și fantasmagorii deșănțate.

Mă privesc și mă dezic de un sine transparent și văd cum toate apusurile îmi surâd. Da, ție îți plac sfârșiturile.

Te destăinui și pici în absolut. Îți place absolutul. Sunt adâncimi care s-au rupt în tine, sunt oameni care mor și oameni care speră, sunt ziduri de beton și vieți cărunte. O grămadă mică de nimicuri mari. Te strângi pentru că te doare și te faci micron de neajunsuri.

Trec secunde în existența-mi deplorabilă în care încerc să umplu clepsidra cu cenușa-mi rece și pagina cu slove îndoliate.

Zâmbesc.. Fără gânduri, doar fragilități.

Inspired by: Metamorfoza (humanitas.ro)

Vezi și: Diligența de marți | Wanderer (irinavasile.com)

6 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.