Arhive Blecher

aprilie 3, 2022aprilie 3, 2022

Mai puțin decât tine însuți

Au trecut luni de zile de la ultimul răsărit pe care l-am admirat, lăsându-mă purtată de lâncezeala și de liniștea impenetrabilă a dimineții. Arareori se mai aude câte o mașină, iar în apropiere, nu se întrezărește nicio licărire. Întuneric htonian.

Un singur insomniac este bântuit de exciziile nocturne. Dispărut în ficțiune, mistuie dialectici în uitare. Nu a fost nicicând mai ușor să își cuantifice incalificabilul. Tot ce se materializează într-un gând delexicalizat, îi conturează existența desprinsă de certitudini.

Metempsihoze întrerupte

În eliberarea dintr-un amestec sublim de trăiri viscerale, ce mi-au oprit delectările onirice pe la 3, mi-am regăsit ghipsul inert privind spre tavan. M-am întors pe toate părțile până să îmi ridic picioarele de gândac și să încerc câțiva pași până la birou. Nicio lună pe cer, nicio candoare celestă, nicio tresărire. Doar nouri împodobiți în feston de gală, în culorile prăbușirii eterne.

O lume văduvită de alei și surpată de viduri. Eu însămi- o plăsmuire departe de a fi dezirabilă, o încercare de existență. O respirație. O aglomerare de oase fără sens, o elucubrație ținută în frâu de cafeină.

Un soi de oboseală cronică, învăluită în aburi de nicotină. Mă gândeam zilele trecute la momentul, la microsecunda în care tot universul tău, toate predispozițiile hedonice ce îți țineau legate aglomerarea de oase, intră în colaps. Privești cum se scindează și se nimicesc toate accepțiunile necesare ale realului. Craniul își părăsește învelișul fragil de piele și se așează deasupra întregului tău, iar dihotomia minte-corp rămâne doar o reminiscență a zilelor în care intelectul nu te sabota.

Zgomote, zgomote, zgomote..

Țiuie, urlă, se declanșează eternul zgomot al încercărilor mundane de a fi. În centrul orașului, zumzetul flamboaiant al celor absorbiți de licori bahice și de sensuri. La periferie, ultimele zvâcniri de odihnă aparentă, ce se rotesc și se rotesc și se preschimbă în răsărituri nemărginite.

Viață. O viață– articolul nehotărât nu a fost nicicând mai relevant.

Ne întoarcem la alee. Un creion și un pedestru se întrec în anecdote vitale. Momentul zero- se scriu și se anulează, până când individul devine un nonfactual instrument de granit. Câte încercări, atâtea obiceiuri ce se descriu în sinele-mi absorbit de fleacuri. Lângă mine, împrăștiate alegoric, necesități fără seamăn, anomalii grandioase ce devin creioane.

Viața se agață de adjective pentru a-și păstra relevanța, atunci când relevanța însăși se convertește într-un procedeu stilistic vetust.

Imponderabilitate

Alte perindări sinistre prin absolut. Construiesc castele de nisip pentru a-mi ascunde puținul. Mi-e teamă de întuneric. Aici este o mare de întunecime, ale cărei grandori îmi surpă ființa. Sunt momente esențiale când tot ce contează este absolutul- e tot ce rămâne, atunci când preaplinul existenței devine fragil. Ca într-un păienjeniș de visări, întreaga-ți lume îți pare o zvâcnire, urmată de reduceri la absurd.

Astăzi, literele pe care calc, îmi aparțin, iar orice soi de veleitate estetică se transformă într-o impostură. Astăzi realitatea obiectuală, sugrumată de beton, se află sub imperativul ceasului molatic. Oasele se strâng într-un dans al rigorii, iar carnea palpită la vederea soarelui. Rând pe rând, se aprind becurile. Zgomotul de pași și forfota neîncetată acaparează ultimele porniri ale nocturnei, iar tot ce ființează în universu-mi matinal sunt cuvintele lui Blecher.

,,Există momente când ești ,,mai puțin decât tine însuți” și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obicei pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur…Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la ,,mai puțin decât tine însuți” în imposibilitatea de a face acel efort.” (M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)

Apare atunci în tine, ca un ultim resort al voinței, nevoia de a fi.

Și ești, și continui să fii. Și vrei cafea și contopiri în sensuri nealterate de propriile nimicnicii. Hotarele absolutului devin fluide și, ca un ultim resort al voinței, dispare nevoia de a fi.

Vezi și: Plânsul lui Mefistofel – Irina Vasile

Max Blecher – Intamplari in irealitatea imediata – Cumpără (printrecarti.ro), iar varianta pdf aici: Max Blecher Intamplari Din Irealitatea Imediata – [PDF Document] (fdocumente.com)

august 16, 2021septembrie 20, 2021

Inimi cicatrizate, M. Blecher

,,Există, pe linia ferată Paris-Boulogne, o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berckul. Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește afară, pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar. În timp ce în toate stațiile el e obișnuit să asiste la o forfoteală bine cunoscută a călătorilor care urcă și scoboară grăbiți scările trenului, aici, cu infinite precauțiuni, infirmieri și hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi cadaverici. Schilozi umblând în cârji și rahitici agățați disperat de brațul tare al însoțitorilor. Sunt pelerinii Berckului, orașul-sanatoriu, orașul cel mai impresionant din lume. Mecca tuberculozei osoase. ”

(Fragment dintr-un reportaj a lui Blecher, publicat în Vremea, 7 oct. 1934)

[imagine din filmul Inimi cicatrizate, 2016]

Biografie

Max Blecher (17 septembrie 1909- 31 mai 1938) a fost fiul unui negustor evreu din Roman. Urmează cursuri de medicină la Paris (Rouen după unii autori); în 1928 se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și este internat în mai multe sanatorii din Franța, Elveția și România, însă niciun tratament nu îl ajută. Se stinge din viața la doar 29 de ani.

Contemporanii săi îl consideră un suprarealist (Blecher nu a aderat la nicio grupare de acest gen), în timp ce postmoderniștii îl recuperează ca atare datorită manierei în care îmbogățește realitatea (sau irealitatea) și găsește poezia din ea. Poartă numeroase corespondențe cu Geo Bogza, Mihail Sebastian (care îl adoră), André Gide, M. Heidegger etc. Este tradus în germană, engleză, suedeză și ebraică. (* Fișă bibliografică, pp. 14)

Despre roman

Inimi cicatrizate, inițial având titlul Țesut cicatrizat. Un roman despre viața neagră a bolnavilor din Berck, trebuia să fie continuarea Întâmplărilor, primul roman al lui M. Blecher. Textul, scris în perioada februarie-septembrie 1936, urma să devină ,,opera vieții sale”, fiind unul din cele 4 volume planificate.

Personajul principal al romanului, Emanuel, este un tânăr de 20 de ani care află că are tuberculoză osoasă și trebuie să călătorească la Berck pentru tratament. Acest alter-ego al lui Blecher este atent analizat, iar evoluția sa nu este ușor de anticipat. Sanatoriul este un microunivers al oamenilor bolnavi care au frici și speranțe deopotrivă, care trăiesc iubirea și prietenia în termenii atipicului, al neconvenționalului cu pereți albi și gratii în exterior. Bolnavii își rescriu identitățile închise în carcase de ghips și se adaptează atât de bine mediului, încât readaptarea la societatea celor sănătoși este dificilă.

În ceea ce privește diagnosticul lui Blecher nu există o singură variantă despre cum s-ar fi produs infectarea. Se pare că o posibilitate ar fi fost consumul laptelui provenit de la animale infectate (în perioada interbelică nu exista încă procesul de pasteurizare a lui). De asemenea, s-a luat în considerare frecventarea spațiilor aglomerate (Parisul interbelic), unde ar fi fost posibilă căpătarea bolii.

Despre manifestarea tuberculozei autorul vorbește simplu, stilul său percutează la alte nivele decât cele estetice literar. Autenticitatea trăirilor, durerea, spaima, solitudinea, toate sunt comprimate într-un spirit cicatrizat precoce care depășește granițele ficționalității. Într-o scrisoare către Geo Bogza (26 iunie 1936) Blecher spune:

,,În Întâmplări temele sunt panopticumul, cinematograful și toamna, aici vor fi realități mai grave și mai copleșitoare, odăi de operație, pansamente în odăi albe, reci și înfiorătoare ale clinicilor și iubiri între bolnavi care au ghipsuri pe ei.” (pp. 15)

Fragmente

Romanul începe ex abrupto cu Emanuel care este supus unui consult și, ulterior, unei puncții. Am subliniat următoarele: ,,Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? Își aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: Prea mulți nasturi de încheiat și descheiat toată viața. ”

La pensiune locuiește și Colette: ,,o fată simplă și netă ca o bucată de hârtie. (…) Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăți. După amor, Colette servea ceai fierbinte vanilat. Ceaiul și vanilia conțineau parfumul și toată savoarea iubirii lor domestice și cuminți.” (pp. 50)

Colegii din sanatoriu

Doamna Wandeska

Poloneză, doamna Wandeska a avut probleme cu genunchiul. S-a vindecat între timp, însă amână plecarea de la sanatoriu pentru că a rămas cu un semn vizibil în urma bolii- șchiopătează. Ea preferă să fie între bolnavi ,,unde toți au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oameni sănătoși.” (pp. 65)

Tonio

Argentinian (prietenul doamnei Wandeska), vindecat și el, dar preferă ,,aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură..” (pp. 66)

Ernest

Prietenul lui Emanuel, cel care îl preia în grijă încă de la început. Poartă și el un ghips, unul permanent. Îi este confident desăvârșit și îl ajută pe tânăr să se adapteze sanatoriului.

Solange

Tânăra cu care Emanuel trăiește o iubire circumstanțială, dar necesară. Solange era ,,o blondă tăcută și serioasă cu gesturi fine și simple.” (pp.76) (nu dezvălui nimic din evoluția relației celor doi pentru că acest fir narativ se vrea a fi citit individual).

Mai sunt și alte personaje care își pun amprenta asupra Berckului și, implicit, asupra lui Emanuel. Quitonce își glorifică boala. Pentru el, a fi bolnav înseamnă a avea capacitatea să faci tot ce poți cu puținul pe care l-ai primit: ,,Eu știu, pe de rost, geografia clinicilor de boli osoase. Îți pot spune în ce sanatoriu din Elveția infirmierele sunt amabile și unde se face în Germania cel mai bun ghips… Sunt specializat… În meseria mea de bolnav am depășit diletantismul. „ (pp. 159)

Ce frapează în mod indisolubil cititorul este incertitudinea morții care nu așteaptă o ultima sentință, ci se plimbă prin holurile sanatoriului cu o foaie roasă de molii și un creion mefistofelic. Din când în când, trece lent pe lângă ușile închise și mai adăugă o linie- poate o zi, o săptămână- revenind întotdeauna să își culeagă oasele. Bolnavii trăiesc acut acest sentiment- Isa participă la jocuri de cărți pe zile de viață. Nu o spune, dar se gândește întotdeauna câte puncte capătă de la cel cu care joacă și se agăță de tot ce poate pentru a supraviețui. E terifiant și crud și real.

Referințe critice

,,În romanele lui, suferința se manifestă ca situație-limită, cu acel accent definitiv, inevitabil, propriu în mod necesar ființei în întregul ei, peste individualități ce pot părea uneori că nu suferă. Fiindcă nu poate fi abolită, suferința nu este, la Blecher combătută, ci integrată în ființa umană. Conștiința că lupta împotriva suferinței nu dă decât rezultate precare face parte aici din însuși textul literar, în care această suferință stăpânește imuabil. (…) Mai autentice în nefericire decât în fericire, ele se văd din adâncul lor îndemnate să caute cu putere, în orice condiții- maxime sau minime- fericirea. Dar, păstrându-se în existențialitate, ele străvăd fericirea prin ceața de neînlăturat a suferinței ca nesfârșită ispită transcendentă.”

[Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1991, p. 356-358]

,,Ceea ce îl înrudește structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert Walser e mai ales facultatea de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiție a vieții curente. Înainte ca boala să se manifeste, el înregistrează o agresivitate sistematică a universului, îndreptată împotriva sa. (…) Blecher își acceptă cu o dureroasă resemnare condiția tragică existențială și, practic, irealitatea devine lumea lui ,,imediată”. Geo Bogza, care ani de zile a căutat, printr-o devoțiune totală, să-i insufle viață supliciatului său prieten, relatează că acesta i-a declarat o dată: ,,Nu e nicio ispravă să suferi. „ Afirmația o făcea țintuit la pat, când calvarul i se apropia inexorabil de punctul final. „

[Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Minerva, București, 1972, p. 506-508]

Trebuie să vezi și filmul românesc Inimi cicatrizate lansat în 2016, al regizorului român Radu Jude. Găsești mai multe despre el aici: Inimi cicatrizate (2016) – IMDb

Cartea o găsești aici: Max Blecher – Inimi cicatrizate – Cumpără (printrecarti.ro)

Varianta pdf aici: Inimi cicatrizate (ciordas.ro)

Citește și: Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher | Wanderer (irinavasile.com)

august 14, 2021septembrie 4, 2022

Întâmplări în irealitatea imediată, M. Blecher

,,Scriitorul de sanatoriu” așa cum a fost numit de critica occidentală, M. Blecher a retezat convenționalitatea a tot ce se subscrie literaturii formaliste, găsind în boală substraturi lirice. Textele lui sunt intransigente, pure, ele sfidează ficționalul până când acesta se umple de real. Cum vreodată ai putea să manifești orice soi de durere sau de fericire închistată în temporar după întâlnirea cu Blecher? Ultimele trei săptămâni mi-a fost confident, veritabil partener de dialog nocturn, dar și absolut profund povestitor. Prima recenzie va fi Întâmplări în irealitatea imediată (1936), urmată de Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina luminată (1971).

Biografie

Max Blecher (17 septembrie 1909- 31 mai 1938) a fost fiul unui negustor evreu din Roman. Urmează cursuri de medicină la Paris (Rouen după unii autori); în 1928 se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și este internat în mai multe sanatorii din Franța, Elveția și România, însă niciun tratament nu îl ajută. Se stinge din viața la doar 29 de ani.

Romanul

La prima vedere, eroul întâmplărilor din irealitatea imediată pare unul cât se poate de tipic, un soi de bildungsroman fără pretenția evoluției recompensate de vreme. Un motiv predilect care pavează lumea lui Blecher este fotografia sau imaginea. Acestea sunt elementele care construiesc nu doar povestea particulară a eroului, ci sunt și cele care dezvăluie istoria poveștilor ca atare. Fotografia cu portretul regelui Carol I și al reginei Elisabeta indică vehement predilecția autorului către codificarea limbajului, a artei și de ce nu, a întregii lumi nereușite în care să subziste:

,,Tablourile astea mă intrigară mult timp. Mi se părea că artistul avea mult talent, (…) dar nu înțelegeam pentru ce le lucrase într-o acuarelă cenușie, spălăcită (…). Într-o zi, făcui o descoperire uimitoare: ceea ce luam eu drept culoare ștearsă nu era altceva decât o îngrămădire de litere minuscule, descifrabile numai cu lupa. În tot desenul nu era o singură trăsătură de creion ori de pensulă; totul era o alăturare de cuvinte în care se povestea istoria vieții regelui și a reginei. „ (pp. 81)

,,I pant, I sink, I tremble, I expire”
P.B. Shelley

Începutul

Întâia întrebare care deschide narațiunea se bazează pe un concept încă dezbătut de științe și de filosofie: cine sunt eu? Adolescentul frământat de neliniști firești are experiența chestionării propriul corp, a spiritului ce zace în el și a raportării celorlalți la ,,personagiul” său. Găsește inutilul din mundan și își comprimă anxietatea în momente pe care le hiperanalizează. Introspect și bântuit de tot soiul de gânduri, se simt prins în capcana realității, acolo unde există locuri anume ce îi provoacă așa numitele ,,crize”: în stradă, în casă, în grădină. Despre trăirile inerente amplificate de obsesiile sale nu poate vorbi- simplismul limbajului ordinar este insuficient pentru a delimita asemenea profunzimi.

,,Cuvintele obișnuite nu sunt valabile la anumite adâncimi sufletești. Încerc să definesc exact crizele mele și nu găsesc decât imagini. Cuvântul magic care ar putea să le exprime ar trebui să împrumute ceva din esențele altor sensibilități din viață, distilându-se din ele ca un miros nou dintr-o savantă compoziție de parfumuri.” (pp. 39)

În magazinul cu mașini de cusut o va întâlni pe Clara, întâia materializare a unei pasiuni ,,complete și normale”. Periplul său către cunoașterii sexualității începuse mult mai devreme însă (nu voi intra în alte detalii pentru că această parte se vrea a fi citită individual).

De vorbă cu moartea

Cu siguranță te va frapa cât de reală și sinceră este experiența întâlnirii cu moartea (întâi la bâlci, în exteriorul îndepărtat la lumii, iar apoi foarte aproape de lumea interioară a personajului).

,,Într-o zi asistai la înmormântarea copilului unuia din fotografii ambulanți. Ușile panoramei erau larg deschise și, înăuntru în fața fundalului fotografiat, zăcea pe două scaune sicriul descoperit. (..) În momentele acelea, mortul era desigur nespus de fericit și liniștit, în intimitatea păcii lui profunde, în tăcerea nesfârșită a parcului cu platani. În curând însă fu smuls din solemnitatea în care zăcea și încărcat într-o căruță, pentru a fi dus la cimitir în groapa umedă și rece care îi era destinată.” (pp. 74)

Solemnitatea evenimentului împrumuta ceva din fantasticul bâlciului, moartea fiind mai degrabă parte a unui ritual mistic, artificial, menit să celebreze falsul existenței și să încheie un ciclul necerut de nimeni.

Referințe critice

,,Această carte, esențial metafizică, a cărei temă am expus-o, de altfel, într-un mod cu totul insuficient, nu are ,,subiect”. Dar ,,subiectul” este însuși eroul și viața ta interioară cu urcări și căderi; de altfel, așa este lumea, fără subiect, anostă. Totuși, cartea domnului Blecher se citește cu interes crescând. Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspirații metafizice, ci și talent literar și, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, să urmeze ,,întâmplări” de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare; o sensibilitatea ascuțită, morbidă dă expresie tuturor aventurilor sale. Dar luciditatea d-lui Blecher nu se oprește niciodată la psihologie, la efecte, la periferia sufletului, care n-are decât să rămână, și de-acum înainte, în stăpânirea netulburată a așa-zisei ,,literaturi de autoanaliză”. D. Blecher, trecând prin psihologie, prin emoție, depășește totuși planul psihologic, realitatea prea superficială a emoției. Emoția, durerea, psihologicul sunt lucruri false, ca tot ce aparține falsei ,,realități”, lumii drăcești, malefice, de lavă, și se îndoiește de ele, le desconsideră.” (Eugen Ionescu, ,,Cronica literară”, Facla, an XVI, nr. 1585 din 13 mai 1936)

M-a supărat în primul moment titlul cărții Întâmplări în irealitatea imediată– mi se părea un titlul de tip modernist: abstract, îndrăzneț și persiflant. Genul nu-mi place.

Lectură cărții justifică pe deplin acest titlu, care își exprimă cu destulă precizie substanța și stilul.

Eroul acestor întâmplări trăiește într-adevăr într-o ,,irealitate”, care însă nu este a visului, ci a lucrurilor din jur, a vieții de fiecare zi, a faptelor cunoscute. (…)

Ce este tulburător în scrisul lui Blecher este extrema sa luciditate. Nu se poate un aliaj mai straniu decât această simțire fabuloasă și această inteligență analitică. (Mihail Sebastian, ,,M. Blecher: Întâmplări în irealitatea imediată”, Rampa, an 19, nr. 5432 din 22 februarie 1936)

Întâmplările… lui Blecher sunt o cutremurătoare revelație a durerii și o lucid-stranie punere în scenă a adevăratei situări în lume a eului. Înțelesul vieții care se scrie, coborârea în ,,depozitul necunoscut al realității” și în ,,noaptea trupului” deja minat de moarte din Vizuina luminată vor verifica (și consemna)- ca demonstrația matematică a unei revelații ontologice (produsă în continuumul realitate-halucinație-vis din Întâmplări în irealitatea imediată)- lumea de carne din celălalt roman, în care moartea e deja prezentă. Căderea în corp, într-un corp transparent, expus privirii, e și o iluminare interioară, atroce și vidă care spune ceva despre imensa inutilitate a literaturii și despre inutilul eroism al lucidității. E o viziune în timpul scrisului care luminează corpul interior, un loc neutru (nici rău, nici bun), dar plin, în care homuncul identic naratorului explorează caverna cavernelor, trupul viu care trăiește și suferă.” (Simona Sora, Regăsirea intimității, Cartea Românească, București, 2008, pp. 182-191)

Tu l-ai citit pe Blecher? Dacă nu, e timpul s-o faci! E superb.

Am găsit cartea aici: Max Blecher – Intamplari in irealitatea imediata – Cumpără (printrecarti.ro), iar varianta pdf aici: Max Blecher Intamplari Din Irealitatea Imediata – [PDF Document] (fdocumente.com)

Vezi și: Lupul de stepă, Hermann Hesse | Wanderer (irinavasile.com)