Periplu în timp

Peisaj din Sarichioi Tulcea

Într-o frumoasă zi de vineri..nu, nu, șterge asta.

Într-o zi, cum sunt toate zilele, am decis să îmi iau în brațe neputința. Aveam 12 ani și nicio preocupare viscerală. Am ales un loc liniștit, departe de ochii privitorilor și am aruncat-o în neant. Ciudată chestiune pentru că întotdeauna a reușit să se întoarcă la mine. Am renunțat.

trei

Când împlinisem 3 ani, bunica mi-a povestit că o rugasem să mă ia la biserică. O vedeam sâmbătă de sâmbătă îmbrăcându-se frumos, lăsând la o parte nimicurile lumești și plecând de acasă. Ce liniște abisală o înconjura, ce bucurie insolită! A zâmbit și m-a îmbrăcat în cea mai frumoasă rochiță cu flori mov, pe care am purtat-o până mi-a ajuns la genunchi. Păream o matrioșka minusculă, ultimul element din setul de 8 (pe care aveam să îl procur mulți ani mai târziu). Ajunsă în imensa clădire scăldată de razele apusului m-a cuprins un fior. O întreagă poveste se derula în jurul acestui castel închipuit, pictat cu albastru și acoperiș argintiu. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în interior, dar îmi plăcea să privesc oamenii, lumânările care nu se stingeau și, undeva în față, locul în care stăteau cei privilegiați, coriștii. Nu rezistam niciodată atât de multe ore și adormeam lângă ea, vegheată de cântecele slavone și rugăciuni. În microcosmosul meu nu era loc de ascunzișuri. Acum mi-a rămas doar un ceaslov și o nostalgie neîntreruptă.

șapte

Aveam 7 ani când m-a lovit un gând sinistru- nu mai sunt un copil și simt cum toate grijile lumii se comprimă în interioru-mi îngust. Imagine organică: prispa casei, chicote în interior și o fetiță care plânge. În geanta ursuleț pe care am dus-o cu mine patru ani încăpeau și pișcoturile mamei și aspirațiile precoce la care năzuiam. Niciodată până în acel moment nu luasem în calcul să cresc. Era un soi de proces care se dezvăluia undeva în timp, foarte departe de mine. Prima despărțire de oameni cu care am împărțit piese de lego și cuburi de lemn, banca din fața grădiniței și cauciucul pe jumătate îngropat în pământ. Atât a rămas, pe toate s-a pus colbul și timpul.

Eram atât de puțin pregătită să învăț limba română încât toată vara am mâzgălit litere în încercarea de a le ghici forma. Știam a-ul și m-ul și am dedus ușor n-ul; nimic mai mult. Atât de vie s-a păstrat în mintea mea neputința și zadarnica autoînvățare. Aveam un singur pix albastru și niște foi groase de desen. Mama și nana urmau să fie primele cuvinte din multele pe care voiam să le descopăr. Nicio altă trecere nu avea să mai fie la fel. Intrasem în această rotiță pe care nu o puteam controla și toate circumstanțele au început să se dezvolte natural, fără impedimente majore.

altă cifră

Am reușit să deprind scrisul și cititul, greoi, dar plină de entuziasm și de acolo.. întreaga lume a poveștilor. Singurele cărți pe care le aveam în casă erau rusești sau slavone și aparțineau bunicii. Îl vedeam pe tata lecturând cărți fără coperte, trecute probabil prin multe mâini, și mi se părea o îndeletnicire de oameni mari. Eu nu eram încă pregătită pentru o asemenea pornire deșănțată. Era pasionat de slove pe care încerca să le înghesuie deseori în rebusuri și integrame. Mulți ani mai târziu aveam să trec prin cuvintele pe care le lăsase înscrise acolo, prin tăieturi și corecturi și pagini neterminate. Mi-au rămas cele câteva reviste și un dor nemărginit.

Matrioski si ceaslovul

Astăzi scriu folosind toate literele și cuvintele pe care le cunosc și mă perind prin trecut. Se face târziu și trebuie să revin la jocul cu matrioșki. Cea mai mică se încăpățânează să iasă din celelalte. Cred că îi plac solitudinea..și zilele ploioase de toamnă.

Inspired by: Sarichioi, Tulcea – Wikipedia

Vezi și: Fragilități | Wanderer | Jurnal (irinavasile.com)

Memento mori

Deseori privesc oamenii ca pe un soi de extensie a timpului, a firescului. Deși se agită constant, se mișcă, se succed în generații, se înmulțesc şi capătă sens, apoi se pierd, timpul îi şterge pe toţi. Ne frământă iluzia lui, ireversibilitatea şi complexitatea sa, ne face să privim existența cu nonșalanță şi însemnătate pentru ca după ce am descoperit neantul să ne aruncăm într-un vârtej al speranţei. Împreună sperăm să creştem, să devenim mai buni, superiori sau mai fericiţi. Sperăm să clădim lumi şi să distrugem sisteme adânc înrădăcinate în mentalitatea colectivă. Sperăm să fim noi cei care aduc schimbarea şi consecinţele ei, aşa cum sperăm să dobândim importanță pentru generațiile care ne urmează. Timpul manipulează subtil fiecare încercare umană de a reuşi, de a se autodepăşi pentru ca finalul să fie încununat de morminte care au dus o luptă, de revoluţii şi de războaie care se transformă în poveşti şi poveţe pentru alte vremuri şi alte minţi.

Timpul si padurea

Timpul este fluid, personal, este maniera individuală în care alegem să ne dezvoltăm, să credem că fiinţa umană, în genere, este semnificativă.

Timpul este absolut, continuu, diform, este agentul care influenţează multiple procese naturale, sociale şi economice. E ca și cum oamenii sunt creați din propriul sfârșit, din bucăţi de timp însuflețite, trăind cu iluzia grandorii existenței. Lucruri simple, lucruri care definesc o formă atipică a fericirii sunt absorbite de substanţa momentului; umanitatea luptă cu timpul până când ajunge parte din el. Lumi şi culturi complexe, cu tradiţii adânc înrădăcinate în mentalul colectiv au încercat să se traspună în timp, lăsând în urmă doar vestigii cunoscute de pasionaţi. Ne luptăm cu sensul lucrurilor pentru a-l putea digera, ne luptăm cu oamenii pentru a putea atinge gloria.

Filosoful Friedrich Nietzsche spune despre timp că ,,este focul în care ne ardem existenţa”. Lucrurile care alimentează acest foc sunt zilele, experienţele noastre, amintirile, oamenii pe care îi pierdem, tot ceea ce învăţăm şi uităm. Timpul priveşte şi aşteaptă până când nu mai rămân decât poveştile.

Tu pentru ce îți faci timp?

Vezi și: Fragilități | Wanderer | Jurnal (irinavasile.com)