Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir. O întrebare pe care ți-o vei pune constant odată cu lectura va fi: deci ce are sens în raport cu nemurirea? Personajul principal îți va arăta că eternitatea este condamnarea la nefericire.

Toti oamenii sunt muritori, Beauvoir

Oh, Simone de Beauvoir.. Nu știu cum se cade să încep de această dată. Am descoperit-o datorită unui prieten pasionat de literatură. Împlinisem deja 20 de ani. M-am scăldat în rușine o vreme pentru că atât de mulți ani nu citisem nimic scris de ea.

După ce am găsit romanul Toți oamenii sunt muritori, am luat-o peste tot cu mine. Nu puteam să mă satur. Străbăteam străzile Parisului odată cu ei (Régine și Fosca), priveam oamenii și încercam să le înțeleg impulsurile, strădaniile.

Până atunci vizualizasem altfel nemurirea- cea fizică imposibilă, iar cea legată de renume, efemeră. O întrebare pe care ți-o vei pune constant odată cu lectura va fi: deci ce are sens în raport cu nemurirea? Personajul principal îți va arăta că eternitatea este condamnarea la nefericire.

Despre scriitoare

Simone de Beauvoir, născută Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir a fost o remarcabilă eseistă, filosoafă și activistă. A legat o minunată relație ce a depășit convenționalul cu Jean-Paul Sartre, amândoi contestând instituția căsătoriei și rigorile ei. Tânăra Simone este departe de a fi imaginea conservatorismului, devenind atee la 14 ani, fără a idealiza rolul de mama sau de soție, încă impus de societate. Muncește mult, scrie și militează pentru femeile de pretutindeni. Contestă inegalitatea atroce, dar și hărțuirea și concedierea abuzivă și le îndeamnă pe reprezentantele ,,celui de-al doilea sex” să se ridice și să lupte.

Simone de Beauvoir împreună cu Jean-Paul Sartre
Simone de Beauvoir împreună cu Jean-Paul Sartre

Toți oamenii sunt muritori

Romanul este o meditație asupra puterii și nevrozelor ei, asupra iubirii absolute și a nemuririi. Régine este o tânără actriță care își dorește recunoașterea și ar face orice pentru a intra în grațiile Parisului. Existența ei este marcată de momentul în care apare aproape de nicăieri un personaj straniu. Fosca nu este tipicul protagonist aflat în permanenta încercare de a o cuceri pe actriță; este nemuritor. A stat la ospiciu până când Régine se hotărăște să îl vindece. Renunță la cariera promițătoare și decide să îi afle povestea, însă el o abandonează.

În cele din urmă, actrița îl găsește, dar el este mai hotărât decât niciodată să o facă să renunțe spunându-i povestea vieții lui: ,,M-am născut în Italia, la 17 mai 1279, într-un palat din orașul Carmona. Mama a murit la scurtă vreme după nașterea mea. Am fost crescut de tata, care m-a învățat să încalec pe cal și să trag cu arcul; educația mea e fost încredințată unui călugăr care s-a străduit să-mi vâre în cap teama de Dumnezeu. Dar încă din fragedă copilărie nu-mi păsa decât de pământ și nu mă temeam de nimic.” (pp.75)

Mă tem de moarte, dar o viață veșnică e prea lungă

Ajuns la conducerea orașului primește de la cel pe care trebuia să îl omoare un elixir împotriva îmbătrânirii. Întrebat de Fosca de ce nu a băut-o chiar el, cerșetorul îi mărturisește: ,,mă tem de moarte, dar o viață veșnică e prea lungă” (pp. 89). Pentru tânărul care își dorește să cucerească lumea, veșnicia e mai mult decât suficientă. Bea licoarea și se trezește după 4 zile. Iese în stradă și privește lumea din jur; nimic nu s-a schimbat, nimic în afară de el.

Timpul devine o extensie a năzuințelor lui Fosca. Îl ajută să cucerească teritorii întinse și să-și poarte războaiele pentru a căpăta gloria. Reușește să atingă paroxismul, punct în care își pierde sensul și decide să își întemeieze o familie. Tot ceea ce face are ca scop fericirea fiului său, Antonio. Îi dăruiește tot ce și-ar putea dori vreodată, însă pentru tânăr este insuficient: ,,la ce bun mi-ai dat fericirea dacă nu îmi îngădui să fac nimic cu ea?” (pp.128). Are nevoie de un ideal și îi cere tatălui său domnia.

Nimic nu folosește vreodată la ceva

Răspunsul lui Fosca, nerostit de această dată, cuprinde toată expresia existențialismului și a fragilității ființei damnată la această căutare continuă: ,,cum să îi spun: nimic nu folosește vreodată la ceva. Palatele, apeductele, casele noi, castelele, orașele cucerite, totul nu înseamnă nimic.” (pp. 128)

Persistența memoriei, Salvador Dali, 1931
Persistența memoriei, Salvador Dali, 1931

După ce îi vede pe toți sfâșiați de timp, Fosca se decide să doarmă și doarme 60 de ani. Se trezește, privește lumea și constantă, din nou, că nimic nu s-a schimbat. Aceleași frământări, aceleași lucruri mărunte care îi fac pe oameni să tresalte, aceleași bucuri și tristeți. Pentru el, nimicul și coșmarurile: ,,visez că nu mai există oameni, spuse el. Toți au murit. Pământul este alb. Luna mai există încă pe cer și luminează un pământ alb de tot. Sunt singur, cu șoarecele.” (pp. 335)

Varianta pe care o am eu a apărut la editura Univers, sub traducerea Floricăi-Eugenia Condurachi. O poți citi și aici: Simone de Beauvoir – Toti Oamenii Sunt Muritori [Ibuc.info] – [PDF Document] (vdocuments.mx)

Ai citit cartea? Scrie-mi mai jos ce ți-a rămas în minte.

Vezi și: Mică istorie a filosofiei, Nigel Warburton | Wanderer (irinavasile.com)

3 comentarii la „Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir

  1. Incredibil cuplu.
    Pe cât de răsfățați de natură au fost, că li s-a dat o rațiune la care noi doar putem visa, pe atât de contra-naturii din timpurile lor s-au afișat. Sarte, acest zeu al permanentelor alegeri, alături de Simone, această muză a femeii devenite, în sfârșit, Om.
    Mulțumesc pentru articol, a fost o plăcere să îmi scald ochii printre rândurile lui-
    Elena.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articolul următor

Zilele de luni cu Baudelaire

lun iun. 14 , 2021
După un sfârșit de săptămână ploios, l-am luat în brațe pe Baudelaire și am știut că ziua de luni va fi asemeni lui: ciudată, boemă […]