Lupul de stepă, Hermann Hesse. A fost odată un anume Harry, căruia i se zicea lupul de stepă. Umbla pe două picioare, purta îmbrăcăminte și era om, dar de fapt nu era altceva decât un lup de stepă.

Hermann Hesse

,,A fost odată un anume Harry, căruia i se zicea lupul de stepă. Umbla pe două picioare, purta îmbrăcăminte și era om, dar de fapt nu era altceva decât un lup de stepă. Învățase multe din câte pot învăța oamenii cu mintea deschisă și era un bărbat destul de inteligent. Un singur lucru nu învățase însă: cum să fie mulțumit de el însuși și de viața lui.” (pp. 51)

Romanul

Pentru a rezuma acest roman în cuvinte simpliste, trebuie să știți că avem în centru un protagonist care nu doar că își caută sinele, ci îl și (de)construiește. Harry, un individ trecut de 45 de ani, care și-a pierdut elanul pe parcursul existenței sale, alege să subziste ca un lup- solitar, auster și inadaptat social (voluntar). Decide să își curme suferința traiului și știe că, la vârsta de 50 de ani se va sinucide, alăturându-se nemuritorilor (Goethe, Mozart). Într-o seară însă, atunci când stările sale dubitative ating paroxismul, o întâlnește pe Hermina: ,,o fată palidă, drăguță, într-o rochie de bal subțire, cu decolteu larg și cu o floare ofilită în păr”. (pp. 104) Între cei doi se leagă mai mult decât o simplă prietenie pentru că Hermina îl va învăța să danseze prin viață. Persoanele pe care le va întâlni ulterior (Maria, Pablo) vor încerca să îl reîntoarcă la fundamentele unei existențe simple bazată pe desfătări hedonice.

Schema pentru narațiunea din Lupul de stepa, personaje și legături dintre ele

Structură

Romanul este un manuscris lăsat de personajul principal, Harry Haller, unui nepot al proprietarei apartamentului unde locuiește o perioadă. Acesta îl va prefața și publica ulterior. Manuscrisul poartă titlul: Tratat despre lupul de stepă. Numai pentru nebuni.

Incipitul prezintă frământările celui care nu își găsește locul într-o societate burgheză, măcinată de frivolități și idealuri mărunte. Nu înțelege fericirea mundană, dar nici nu și-o dorește, construind în jurul său un întreg zid protector împotriva superficialului, îmbrățișând decadența nocturnă. Străbate străzile orașului ca un lunatic, căutând liniștea și sensul, indiferent din ce direcție ar putea veni ele. În acest periplu, vede o reclamă la un anume teatru magic și întâlnește un domn care îi oferă o carte: ,,Tratat despre lupul de stepă. Nu este pentru oricine”. Îndată ce începe lecturarea ei, Harry își dă seama de similitudinile dintre el și cel descris în carte, de cele două suflete care zac în ei- omul și lupul- și de incapacitatea de a se sinucide până când vor intra în cercul ,,nemuritorilor”.

Teatrul Magic, sigla

Îl va reîntâlni pe bărbatul care i-a oferit cartea la o înmormântare și îi va cere detalii despre acest teatru magic. Acesta îl direcționează către Vulturul Negru, acolo unde aveau loc de obicei reprezentațiile. Harry se cufundă și mai adânc în propria decepție: ,,Am mers dezamăgit, mai departe nici eu nu știam încotro mă îndrept, nu aveam niciun țel, nicio năzuință, niciun fel de obligații. Viața avea un gust îngrozitor de amar, simțeam cum scârba mea crește la culme, cum viața mea mă alunga, lepădându-se de mine. Mergeam mânios prin orașul cernit și mi se părea că totul miroase a pământ umed și a înmormântare”. (pp. 89)

Adâncit în reflecții, Harry se întâlnește întâmplător cu un prieten vechi, profesor, cu care a avut numeroase discuții despre mitologie și istorie. Este invitat să cineze, dar seara se încheie cu un conflict din cauza unui tablou care îl înfățișa pe Goethe într-o imagine inadecvată. Harry își confirmă încă o dată că societatea în care trăiește și pe care o detestă este un container elegant pentru filistini.

Harry și Hermina

Aceea este seara în care o va întâlni pe Hermina, a cărui nume îl ghicește rapid pentru că fata îi amintea de un prieten din copilărie, Hermann. Ea este cea care îl introduce în lumea plăcerilor burgheze: dansul, consumul de substanțe opiacee, iubirea pasională și muzica nouă. Tot Hermina îi face cunoștință cu Pablo, un saxofonist talentat, dar care lui Harry nu îi trezește decât o ușoară compasiune pentru lipsa de calități: ,,era limpede că existența lui nu avea niciun alt scop decât acela de a fi frumos, de a plăcea femeilor, de a purta gulere și cravate după ultima modă și numeroase inele pe degete”. (pp. 151) Pablo era opusului lui Harry: iubea muzica și viața și toate lucrurile simple. El îi va arăta protagonistului teatrul magic, acolo unde se vor materializa fanteziile și gândurile neînțelesului poet. Își va descoperi sinele fragmentat, va înțelege dinamica dintre om și lup și o va omorî pe Hermina. Teatrul, în forma unui semicerc, cu o oglindă la unul dintre capete și multe uși la celălalt, îl va învăța pe Harry o lecție importantă: nu poți fugi de propriul zbucium, iar dacă iadul îți este casă, fă-ți loc printre flăcări.

Imagine din filmul Lupul de stepa

,,Da, înțelegeam totul, îl înțelegeam pe Pablo, îl înțelegeam pe Mozart, undeva, îndărătul meu i-am auzit teribilul hohot de râs, știam că în buzunar aveam toate acele sute de mii de figuri ale jocului vieții, al cărui sens îl intuiam, cutremurându-mă, simțeam în mine voința de a lua jocul, încă o dată, de la capăt, de a gusta, încă o dată, chinurile sale, de a înfiora, încă o dată, de absurditatea lui, de a străbate încă o dată, iară și iară, infernul dinlăuntrul meu”.

Romanul este o autobiografie ficțională, iar Harry Haller nu este nimeni altul decât Hermann Hesse. Jocul de nume din roman (Harry, Hermina, Hermann- personaje care ilustrează aceeași personalitate deconstruită) m-au făcut să iau în considerare, la început, posibile tendințe narcisiste. Însă maniera în care se raportează la cei din jur mi-a confirmat cât de singur era de fapt Harry și cât de puțin probabil ar putea fi un egocentric. Cu o scriitură impecabilă, romanul trasează granițele unei lumi postumaniste, în care necesitatea de înțelegere a complexității ființei prevalează tradiția dihotomică minte-corp. Astfel, omul se dezvăluie ca fiind o depozitare stângace de convenții, norme societale, obiceiuri și tipice evenimente din existență. Contestarea permanentă a ordinii, a substratului burghez, dar și a tradiției (filosofice, literare, muzicale) ca atare plasează romanul în afara timpului, devenind, împreună cu Hesse, nemuritor.

Hermann Hesse la mașina de scris
Hermann Hesse, 1960

Tu ai citit cartea? Ce gânduri ți-a lăsat?

O poți găsi aici: Hermann Hesse – Lupul de stepa – elefant.ro

Vezi și: Toți oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir | Wanderer (irinavasile.com)

5 comentarii la „Lupul de stepă, Hermann Hesse

  1. Tot eu sunt. Și este doar vina ta și a subiectelor foarte faine pe care le atingi.

    Pentru mine, Hesse e greu de digerat. Poate nu el sau cum scrie, cât sinceritatea (risc să spun) fluidă cu care se aruncă în ochii tăi: „Na, asta e dualitatea. Toți o avem!”. Pe de o parte, nu te mai simți singur. Pe de alta, pare absolut înspăimântător: Cine sau…câți ești? După lectură apare o licărire de speranță că într-o zi o să știi. Poate.

    Citat anonim pe care îl las aici, ca un timbru: „Eu nu caut, ci mă caut.”

    1. Înțeleg perfect ce spui! Eu am avut un moment de indignare la finalul romanului, am recitit părți la care voiam să revin și parcă omite întotdeauna să spună adevărul până la capăt. Așa l-am simțit. Paradoxal, pentru că jocul permanent și lexical, și conceptual, nu face altceva decât să sape în noțiunile pe care le cunoaștem. Absolut minunat! Unele pasaje m-au dus cu gândul la Borges, la scriitura lui. Ce-i drept, Borges recomanda Jocul cu mărgele de sticlă, dar de influențe literare propriu-zise nu știu.
      P.S. Am avut o epifanie aseară legată de această căutare. E înfricoșătoare dacă nu ai de ce să te agăți, dacă nimic din existența ta nu te ține stabil.
      Te îmbrățișez!

  2. Domniță dragă, felicit o relatare și o interpretare cursivă, așezată, dătătoare de calm, comprehensivă în ciuda volumului de cuvinte.
    Că vorbeam de „în ciuda a ceva”: „Lupul de stepă” nu s-a concentrat, spre deosebire de celelalte mari opere contemporane, pe aspectele societății de după primul război mondial și l-am apreciat pentru asta.
    Un roman inteligent despre povara ce vine odată cu inteligența.
    S-ar fi înțeles foarte bine în cadrul vreunei serate mai mult sau mai puțin desfrânată dar intelectuală cu Ginsberg. Acesta deschide poemul care l-a consacrat cu: „I saw the greatest minds of my generation descend into madness.”

    1. Mulțumesc pentru gânduri!
      Am regăsit și eu ce spui în legătură cu povara intelectului, dar cumva depășește această problematică. La mine așa a ajuns. Fractura interioară pe care o vede în oglindă, acele multe bucăți din sine nu arată altceva decât pluritatea spiritului său. Și, sunt sigură, că și cei ca Pablo (pasionali, ancorați în existență ca atare) au aceeași fragmentare interioară.
      Ah, și Ginsberg e superb, clar.

      Citat notat din același poem: ,,who burned cigarette holes in their arms protesting the narcotic tobacco haze of Capitalism”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articolul următor

Ernesto Sábato- Tunelul (roman existențialist)

mie iul. 14 , 2021
Tot ce trebuie să știi despre Ernesto Sabato și romanul lui, Tunelul (roman existențialist). Juan Pablo Castel este pictorul care o ucide pe Maria.